Calvin criminalul! Ce este credinta Reformata?

John Calvin

Datorita faptului ca, de multe ori cand am spus cuiva ca sunt calvinist, mi s-a reprosat ca Jean Calvin a fost un om rau, care a ordonat moartea mai multor oameni (Servetus), si prea des am auzit facandu-se aceasta confuzie a confundarii  calvinistilor cu urmasii lui Calvin, m-am hotarat sa arat de ce aceasta parere este gresita.

Nu am scris asta ca raspuns la vreun comentariu, ci din pricina experientei mele zilnice.

Am sa incerc sa dau un link in limba engleza care sa explice mai pe larg controversa despre omorarea lui Servetus si sa arate de ce nu are ea legatura cu ceea ce credem noi, adica cu doctrina calvinista.

http://www.calvin.edu/meeter/resources/servetus.htm

Am vrea sa stiti ca nu pe Calvin il urmam noi, ci pe Domnul Isus, si oricate greseli s-ar gasi in omul care a fost Calvin, asta nu distruge ceea ce astazi este cunoscut sub numele de calvinism.  Inainte de Calvin aceasta invatatura a apartinut lui Augustin, iar inainte de el  o regasim in invatatura lui Pavel (efeseni, romani, timotei) si inainte de ei toti  in cea a Domnului Isus (Ioan 6,8,10).

Dar totusi as vrea sa ii rog pe toti cei care au ceva de zis despre Calvin sa citeasca aici in limba romana un eseu despre viata lui si sa ia in considerare ca in secolul 16 toleranta nu era ceva la moda, adica majoritatea reformatorilor au apelat la forta in starpirea ereziilor.

http://www.voxdeibaptist.org/John_Calvin_Encyclop_Brit_trd.htm

Dupa aceasta descriere a lui Calvin as vrea sa va arat ce inseamna de fapt credinta reformata.  Asezati-va bine in scaune si pregatiti-va de lectura.

Sper sa va fie de folos.

Ce este credinta reformata?

de Michael S. Horton


„Cum merg inaintea lui Dumnezeu?”, l-a intrebat cineva pe presbiterianul scotian Horatius Bonar. Pastorul a raspuns: „Inaintea lui Dumnezeu mergem cu pacatele noastre, pentru ca nu avem nici un alt lucru despre care sa putem spune cu adevarat ca este al nostru.”
Intr-o maniera asemanatoare luteranismului, traditia reformata s-a nascut din puternica furtuna cunoscuta sub numele de Reforma Protestanta. John Calvin (1407-1564) a fost un francez care, prin propriile sale studii ale Scripturii si prin citirea tratatelor lui Luther precum si a altor reformatori, a fost convertit la credinta „evanghelica”. La fel ca Luther, Calvin a fost nelinistit de starea sufletului sau. Cum poate un pacatos sa fie acceptat inaintea unui Dumnezeu pur si sfant care nu poate tolera pacatul si care ne-a spus ca a pregatit un loc de chin vesnic? „Doar iubeste-L pe Domnul”, i-au spus lui Calvin. „Sa-L iubesc?” a intrebat el. „Cum poti iubi un Dumnezeu care incontinuu te ameninta cu degetul, asteptand sa-ti alunece piciorul?” Dar apoi invatatul francez a facut o descoperire minunata, foarte asemanatoare cu cea a lui Luther si datorata nu in mica masura scrierilor acestui mare reformator. Biblia declara ca crestinii sunt indreptatiti prin credinta in Hristos si nu prin vreun lucru facut de acestia. Descoperirea l-a revolutionat pe acest timid francez si l-a transformat treptat intr-o influenta majora asupra lumii occidentale.
Dar ce a invatat Calvin de a provocat asa o revolutie in zilele sale?
Sau Edwards, sau Whitefield pe vremea lor? Ce l-a facut pe Charles Spurgeon un evanghelist atat de uimitor si a lansat miscarea misionara moderna prin William Carey, Hudson Taylor, David Livingstone, si John Patton? Ce a provocat Marea Trezire si Renasterea Evanghelica in Marea Britanie si in Europa? Si de ce credem ca aceste idei, care nu sunt nimic altceva decat invataturile Bibliei, ar putea provoca o noua revolutie sau reforma in gandirea si in viata din zilele noastre? Mai intai, credintele de baza.

Aceasta e lumea Tatalui meu

Calvin a scris mult despre frumusetea lumii ca „teatru” in care sunt afisate si evidentiate atributele lui Dumnezeu. „Ca si cum as fi urmarit necurmat de privirea supraveghetorului meu”, a scris faimosul poet calvinist John Milton, exprimand sentimentul pe care trebuie sa-l aiba crestinii ca apartin acestei lumi. Desigur, in ultima instanta destinatia noastra e vesnicia, dar si aceasta viata conteaza cu adevarat.
Acesta e motivul pentru care traditia reformata a avut intotdeauna o inalta doctrina a creatiei. Daca un ulcior ieftin cade de pe raft, nu e nici o problema – adunam cioburile, le aruncam la gunoi si cu asta s-a terminat. Dar daca intr-un muzeu e distrus un vas antic foarte valoros, purtand semnatura unui maestru? Cu siguranta ar fi o mare tragedie. Diferenta nu consta in calitatea materialului (amandoua au fost vase de lut), ci in maretia artistului si in unicitatea lucrarii. In acelasi fel, oamenii nu sunt simple spirite prizoniere in inchisoarea unui trup, ci marete lucrari de arta menite sa aiba un anume entuziasm si un sentiment al demnitatii pentru ca sunt fiinte umane.

Teologia reformata a accentuat intotdeauna faptul ca pentru orice lucru exista un motiv – si ca noi avem o ratiune pentru care existam. Nimic nu se intampla la voia intamplarii, ci este organizat de Marele Regizor. Cu totii suntem „actori” pe scena lui Dumnezeu, dupa cum spunea Shakespeare.
Departe de a considera lipsite de sens propriile noastre decizii si actiuni, acest lucru le face cu adevarat semnificative. Cine ar indrazni sa spuna vreodata ca semnificatia sau libertatea lui Sir Laurence Olivier sau Kathryn Hepburn este diminuata de existenta unui scenariu?
Fara acel scenariu, cum ar putea avea vreo semnificatie interpretarea lor artistica?
Asta inseamna si ca Dumnezeu nu a creat o separare intre „secular” si „sacru”, asa cum fac adesea multi crestini in zilele noastre. Crestinii au fost meniti sa participe alaturi de necrestini in fiecare aspect al vietii. In teologia reformata nu exista „vacante crestine”, „mass-media crestina”, „carti crestine” sau „muzica crestina”. Nu exista o „slujire crestina cu norma intreaga” si „lucrari laice”, ci dimpotriva, vocatii sau chemari pentru fiecare. La fel si in creatie, exista darul „harului comun”. „El da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti”, le-a spus Isus ucenicilor.

Caderea e mai rea decat credeti

Uneori avem tendinta sa privim pacatul din perspectiva actiunii: facem asta sau nu facem cealalta. Dar pacatul, conform Scripturii, este in principal o conditie care produce actiuni. „Pacatuim pentru ca suntem pacatosi”, spune proverbul. Teologia reformata ia pacatul in serios, argumentand impreuna cu Sf. Pavel ca credinciosii „erau morti in greseli si pacate” si ca „omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate intelege…”
Ganditi-va putin: morti spiritual! Ati avut vreodata o conversatie placuta cu un cadavru? Incercati odata, cand aveti ocazia. E plictisitoare! La fel, nu putem sa ne asteptam ca barbatii si femeile cazuti sa vina la viata inainte ca Dumnezeu sa hotarasca sa-Si imparta harul. „Nu este nici unul care sa aiba pricepere. Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”, se plangea apostolul Pavel. Asta, desigur, nu inseamna ca trebuie pur si simplu sa stam si sa asteptam ca necredinciosii sa fie regenerati inainte sa le spunem Evanghelia. Dimpotriva, ne asteptam ca Evanghelia, impreuna cu Duhul Sfant, sa ii regenereze prin mesajul nostru.

Reformatii, la fel ca alti protestanti, privesc cu foarte mare seriozitate Caderea din gradina Edenului. Noi mostenim de fapt coruptia morala si vina lui Adam. Intram in rasa umana ca dusmani ai lui Dumnezeu, suficient de vinovati pentru a fi condamnati chiar inainte sa infaptuim primul nostru act de neascultare. „In pacat”, marturisea Psalmistul, „m-a zamislit mama mea”. Asta inseamna ca este imposibil ca noi sa putem ridica macar un deget ca sa cooperam cu Dumnezeu in vederea mantuirii noastre. Libera vointa, ideea ca fiecare are capacitatea sa-L accepte pe Hristos, este nebiblica si sta la radacina multor neintelegeri serioase din punctul de vedere reformat.

Alegerea

„In El, Dumnezeu ne-a ales inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara prihana inaintea Lui, dupa ce, in dragostea Lui, ne-a randuit mai dinainte sa fim infiati… In El am fost facuti si mostenitori, fiind randuiti mai dinainte, dupa hotararea Aceluia, care face toate dupa sfatul voii Sale” (Efeseni 1:4-11)
Aici, la fel ca in atatea alte locuri, Biblia ne spune ca Dumnezeu isi avea privirea indreptata asupra noastra cu mult timp inainte ca noi sa privim spre El. „Dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi.” Eu am crescut cu aceasta ilustratie: „Dumnezeu Si-a dat votul pentru sufletul tau; Satan si l-a dat pe al lui, dar tu ai votul hotarator.” Acest lucru insa nu e in concordanta cu remarca Apostolului Pavel ca, „Asadar, nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu care are mila” (Romani 9:16). Alegerea nu e doar o doctrina importanta in Biblie, ci este o imensa mangaiere pentru cei ce sunt intotdeauna nelinistiti daca fac suficient ca sa-si asigure mantuirea. Alegerea ne invata, in cuvintele lui Hristos, ca „Nu voi M-ati ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; si v-am randuit sa mergeti si sa aduceti roada si roada voastra sa ramana, pentru ca orice veti cere de la Tatal, in Numele Meu, sa va dea” (Ioan 15:16)

Intruparea

Teologia reformata a accentuat de asemenea faptul ca „Dumnezeu S-a facut trup si a locuit printre noi” (Ioan 1). Imi amintesc cum cantam in copilarie la Scoala Duminicala despre „Scara lui Iacov”. In timp ce cantam versurile mimam urcatul pe scara. Dar asta nu e o teologie sanatoasa, nu-i asa? Pentru ca scara pe care a vazut-o Iacov in vis nu era una pe care noi sa urcam la Dumnezeu, ci o scara pe care Dumnezeu a coborat la noi. Observati tema comuna de aici? Dumnezeu face intreaga lucrare. El este initiatorul, Cel ce vine inspre noi in timp ce noi suntem neajutorati.
Intruparea ne mai invata si ca Dumnezeu a luat asupra Sa natura noastra, sfintind-o. Desi era umilitor pentru Fiul lui Dumnezeu sa fie supus suferintelor unei lumi cazute, Lui I-a facut placere sa devina o fiinta umana, la fel ca noi.

Viata lui Hristos

Asteptati o clipa… Viata lui Hristos? Auzim despre moartea Lui, dar ce a realizat viata Lui pentru noi?
In teologia reformata (la fel ca in luteranism) vorbim despre ascultarea activa si pasiva a lui Hristos. Ascultarea Sa pasiva este reprezentata de cei treizeci de ani de ascultare desavarsita de Legea Tatalui Sau. Vedeti, nu ar fi fost suficient ca Hristos doar sa moara pentru pacatele noastre. Paharul nu poate fi doar golit de vina; el trebuie sa fie umplut cu o neprihanire desavarsita, pe care noi nu o avem.
Hristos a implinit in mod desavarsit Legea in locul nostru. „Visul imposibil” a fost in sfarsit realizat de o fiinta umana – unul dintre noi, iar El a castigat premiul pentru noi, ca si cum noi am fi fost acolo cu El in fiecare act de ascultare.
Prin urmare, „viata Lui crestina victorioasa” inlocuieste neajunsurile noastre iar noi suntem mantuiti pentru ca el a trait pentru Dumnezeu, chiar daca noi nu o facem.

Crucea

Apoi vine a doua parte pe care am mentionat-o – ascultarea pasiva a lui Hristos. Suntem mantuiti nu doar prin viata Sa, ci si prin moartea Sa; nu doar pentru ca El a trait pentru Domnul, ci pentru ca El S-a supus in totalitate Domnului, chiar daca asta a insemnat sa fie judecat in locul nostru.
Cu totii stim ce inseamna un substitut. Ceva care inlocuieste un alt lucru. Hristos a stat in locul nostru si a luat asupra Sa pedeapsa ce era pregatita pe buna dreptate pentru noi. Atarnand pe crudul esafod roman, Isus Hristos a fost considerat cel mai mare pacatos care a trait vreodata, purtand pacatele intregii lumi si indurand revarsarea maniei Divine si ura pentru acele pacate.

Invierea

Am locuit candva langa Lacul Tahoe, sus in Muntii Sierra ai Californiei. Mai intai venea o patura amenintatoare de nori intunecati care transformau in cateva minute miezul zilei in seara. Pe urma era o furtuna care dura cateva ore. A doua zi, iesind afara, eram orbit de razele soarelui care se reflecta in zapada proaspat cazuta iar cerul era pictat in cea mai adanca nuanta de albastru din spectrul de culori.
Intr-un mod asemanator, crucea a fost judecata lui Dumnezeu pentru Hristos ca substitut al credinciosului. Insa furtuna a trecut iar invierea lui Hristos L-a confirmat ca Rege al creatiei, Domnul rascumpararii. „El a fost rastignit pentru pacatele noastre si a fost inviat pentru indreptatirea noastra”, dupa Scripturi.
E important sa ne amintim si ca toate acestea sunt fapte istorice. Isus nu S-a ridicat dintre cei morti intr-un mod alegoric sau ca un mit care ne invata despre viata noua. A fost o istorie reala in timp si spatiu, pe care martorii ostili nu au putut-o respinge.

Indreptatirea si unirea cu Hristos

Doctrina centrala a Reformei a fost indreptatirea doar prin har si numai prin credinta. Noi credem ca increzandu-ne numai in Hristos pentru mantuirea noastra, suntem declarati neprihaniti. Toata ascultarea desavarsita a lui Hristos este trecuta in contul nostru iar pacatele noastre sunt considerate ca fiind platite la cruce.
Prin credinta, suntem uniti cu Hristos si prin aceasta unire noi avem totul in comun cu Hristos. Este El neprihanit? Atunci si noi suntem neprihaniti! Este El sfant? Atunci si noi suntem? Desigur, asta nu inseamna ca impartasim atributele Sale divine, insa tot ce a realizat prin viata, moartea si invierea Sa, este al nostru.

Multe alte grupari religioase cred ca undeva, cumva, avem si noi o parte in mantuirea noastra. Avem si noi contributia noastra. Pentru unii, asta poate insemna ceva mic, cum ar fi „luarea unei decizii”, „iesitul in fata” sau „rostirea unei rugaciuni”; pentru altii, inseamna mult mai mult. Dar in aceasta perspectiva, harul lui Dumnezeu este vazut ca o substanta, ceva insuflat sau implantat in credincios si care il face pe acesta capabil sa traiasca o viata evlavioasa. In aceasta perspectiva, Duhul Sfant si calauzirea Lui reprezinta Evanghelia, si nu viata, moartea, invierea si inaltarea lui Hristos.
Acesta e motivul pentru care reformatorii au afirmat ca nu e suficient sa spui ca de la inceput la sfarsit a fost doar harul lui Dumnezeu. Desigur, e un start bun, dar Biblia cere o siguranta suplimentara pentru Evanghelie: Nu suntem indreptatiti (declarati neprihaniti sau drepti) inaintea lui Dumnezeu doar prin har, ci doar prin har si numai prin credinta. In alte cuvinte, nu devenim neprihaniti inaintea lui Dumnezeu printr-un proces al dezvoltarii crestine, pe masura ce cooperam cu Duhul Sfant; dimpotriva, suntem declarati neprihaniti inaintea lui Dumnezeu intr-o clipa, atunci cand meritul vietii desavarsite si jertfa ispasitoare a Domnului nostru este trecuta in contul nostru. Acest fel de neprihanire nu e ceva ce noi am produs; nici macar nu a fost produs de Dumnezeu inauntrul nostru. Pentru ca aceea e sfintirea, iar, in aceasta viata, chiar si cel mai sfant dintre noi are parte doar de un scurt inceput al acestui gen de neprihanire. Lucrul de care avem noi nevoie este aceasta neprihanire „straina”, adica o neprihanire care ii apartine de fapt altcuiva, insa ne este data ca si cum ar fi a noastra. In afara de imaginea bancara a creditului, Biblia foloseste si imaginea unei robe albe care acopera pacatosenia si rusinea noastra.
Aceasta roba a fost folosita de Dumnezeu ca sa-i acopere pe Adam si Eva, atunci cand ei au realizat ca frunzele de smochin nu ii vor putea ascunde de judecata lui Dumnezeu.
Acest acoperamant a fost prefigurat in jertfe, pana cand Ioan Botezatorul a declarat „Priviti! Iata Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii.”

Daca aceste lucruri ar fi crezute cu adevarat in bisericile noastre de astazi, atunci am avea parte de trezire si reforma. Fiecare mare miscare din istoria Bisericii si-a gasit impulsul in recuperarea acestor adevaruri. Intr-o miscare care pretinde ca adera la mostenirea Reformei protestante, evanghelicalismul de-abia daca mai poarta vreo asemanare cu acea mare lucrare a lui Dumnezeu. Accentul este pus, din nou, pe ceea ce se petrece inauntru, in inima omului, in duhul omului. In zilele noastre nu se mai aude acea proclamare obiectiva a lui Hristos rastignit pentru pacatele noastre si inviat pentru indreptatirea noastra, evenimente din exteriorul nostru, care au avut loc acum doua mii de ani intr-o cetate din Orientul Mijlociu. „Pasi spre o viata victorioasa” au inlocuit predicarea vietii victorioase a lui Hristos si a mortii Sale pentru pacatosii care nu pot continua sa traiasca o sarada si nu pot veni inaintea lui Dumnezeu cu neprihanirea pe care sfintenia Lui o cere.

Insa pentru aceia care, numai prin credinta, au primit acest dar al neprihanirii, exista un proces de crestere in sfintenie. Desi nu este niciodata temelia pentru acceptarea inaintea lui Dumnezeu (pentru ca intotdeauna este o sfintenie imperfecta), sfintirea este procesul prin care Duhul Sfant in mod treptat ne aduce la asemanarea cu chipul lui Hristos. Lovind cu dalta in obiceiurile noastre pacatoase si in credintele noastre adanc inradacinate, Duhul Sfant este Sculptorul Divin care urmareste sa aduca slava Mantuitorului facand din noi „busturi” ale Lui in fiecare loc de munca, in fiecare institutie si in fiecare casa, in munca si in relaxare. In timp ce credinciosul continua sa lupte cu pacatul, intr-o asemenea masura incat o persoana isi pune intrebarea daca el sau ea a fost cu adevarat nascuta din nou, Scriptura ne promite ca invierea lui Hristos, atunci cand este aplicata de Duhul Sfant prin Evanghelie, inviaza acea persoana din moartea spirituala si o altoieste in Vita cea Vie, Isus Hristos. Stiind ca evlavia nu este ceva la care trebuie sa ajungem ca sa putem fi acceptati de Dumnezeu si sa fim primiti sau pastrati in familia Sa, putem trai pentru prima oara ca fii si fiice recunoscatori si ascultatori, nu ca sclavi.

Viata crestina

Pentru ca toate acestea sunt adevarate, cei care accentueaza aceste adevaruri, asa cum au facut reformatorii, inteleg ca viata crestina este foarte diferita de cea cu care sunt obisnuiti multi crestini. Mai intai, motivatia este data de libertatea intre limitele Legii lui Dumnezeu. Frica de pedeapsa si nadejdea rasplatirii nu sunt motivatii pe care cineva le-ar putea observa articulate sau urmate de cei care iau aceste adevaruri in serios. Daca, atunci cand ma angajez in activitati „spirituale”, Dumnezeu imi simte frica, oare nu-i voi aduce mai degraba ofensa decat placere? Iar daca imi simte pofta egoista dupa cununi si locasuri ceresti, nu ma va acuza El mai degraba de pacat in loc sa-mi recunoasca faptele bune?
Pentru crestinul reformat, „harul este esenta teologiei iar recunostinta este esenta eticii”, asa cum spunea teologul olandez G.C. Berkouwer. In loc sa analizeze fiecare motiv, adesea paralizand exercitarea faptelor bune de teama ca le va face „in firea pamanteasca”, credinciosul trebuie sa-L slujeasca pe Dumnezeu si pe aproapele lui pur si simplu pentru ca asa i-a poruncit Tatal sau plin de har si iubire. Nu pentru ca El e atotputernic si poate porunci orice doreste, ci pentru ca e plin de mila si ne-a transferat din imparatia intunericului in imparatia Fiului Sau. Prin urmare, noi Ii apartinem Lui – cu pretul propriului Sau sange, nu suntem ai nostri.

Toate astea inseamna si ca credinciosul reformat isi poate indrepta atentia de la propria sa mantuire spre mantuirea si binele altora. Sunt atat de multi cei pierduti, care au nevoie sa auda acest mesaj eliberator, vestea buna a eliberarii de sub robia si vina pacatului. Mai mult, sunt atatia care sufera, nu au unde locui, sunt bolnavi, indurerati, experimentand ravagiile pacatului – atat ca victime cat si ca faptasi. Acolo trebuie sa fie crestinul – in lume, nu inchis intr-o comunitate monastica de zeloti super-spirituali care vor sa-si lustruiasca reciproc aureolele. Desigur, avem nevoie de partasia sfintilor si, chiar mai important de-atat, avem nevoie de impartasirea regulata la Cuvant si Sacrament, dar toate acestea sunt pentru o viata de slujire in mijlocul lumii, inaintea fetei lui Dumnezeu.

Publicat cu permisiunea RCRWEBSITE.RO

Published in: on Decembrie 7, 2008 at 5:52 pm  Comments (9)  

The URI to TrackBack this entry is: https://calvinisti.wordpress.com/2008/12/07/calvin-criminalul-ce-este-credinta-reformata/trackback/

RSS feed for comments on this post.

9 comentariiLasă un comentariu

  1. Apropo de Calvin ca zic unii ca a fost un om rau, si situatia cu Servetus…si ca nu ar trebui sa citim nimic din ce Domnul a descoperit prin el. La mine au venit astfel de persoane sa-mi spuna lucruri despre el iar eu am zis, Psalmistul David a fost un ucigas si a comis adulter … asta inseamna ca nu ar trebui sa citim Psalmii nu??

    • mi-a placut mult felul tau de rationa in chestia asta. Nu cred ca a raspuns vreunul ca nu mai trebuie sa citesti Psalmii. Ideea e ca oamenii mari fac greseli mari si asta doare.
      Dar slava Domnului ca noi suntem oameni mici si nu avem oportunitatea de a ramane in istorie prin greselile noastre mari sau mici.

      • Diferenta e destul de mare totus. David a avut o cadere pe care a regretat-o profund pe cand Calvin a considerat gestul sau ca fiind unul aprobat de Dumnezeu.

      • Vezi ca am un articol numit Calvin criminalul. Citeste-l si apoi spune-mi daca mai ai intrebari despre Servetus. Pana atunci numai bine

  2. Istoria lui Servetus este mai complexa. Acesta a sfidat sentinta de condamnare la moarte pe care i-o daduse consiliul orasului Geneva si a aparut la o predica publica a lui Calvin. Adica si-a cautat-o cu lumanarea. Sigur ca nu este corecta unirea autoritatii religioase cu puterea politica, asa cum a facut Calvin.

    • Cel mai important e de unde iti iei istoria…
      Asta multi au uitat ca important e si cine zice povestea. Suntem foarte subiectivi in interpretarea istoriei si de aceea multi intorc o ureche surda catre dovezile care nu le convin.
      Sunt total de acord cu sublinerea ta cu separarea puterilor politice cu cele religioase.

      • Fapt care nu poate fii contestat:
        Calvin nu a condamnat la moarte pe nimeni. El nu a fost parte din consiliul de judecata, Calvin a fost un exptert in teologie care a prezentat consiliului de judecata evidenta ca Seventus a fost un eretic. vezi „John Calvin: the man and his ethics”de Georgia Harkness (publicata in circa 1950)

  3. Mie nu mi-e clar de ce unii tin sa se autonumeasca „calvinisti”, din moment ce in articol se spune clar ca invatura despre harul lui Dumnezeu manifestat in Suveranitatea Lui este clar expusa de apostolul Pavel cu mult timp inaintea lui Calvin. IAr daca e sa ne referim la apostolul Pavel, el ii mustra aspru pe corinteni pentru tendinta lor centrifuga catre sectarism (eu sunt al lui Pavel, aka…pavelist)! Deci, in ce ma priveste, a te autointitula „calvinist”, nu e doar o chestiune formala, ci una de fond, contravenind invataturii Scripturii, unde sectarismul nu-si are locul.
    Mai mult, a te numi „calvinist” inseamna a adera la tot ce tine de persoana lui Calvin! Cineva mai sus afirma ca si David a pacatuit grav, ca scuza pentru faptul ca pozitia clericala a lui Calvin a impus chiar uciderea oponentilor religiosi. Bun, citesti psalmii, dar nimeni nu-si spune davist! Asadar poti fi de acord cu teologia lui Calvin, recunoscand in ea mesajul Sfintei Scripturi cu privire la harul lui Dumnezeu, fara a fi nevoit sa apelezi la etichete ce neaga spiritul Scripturii.
    E opinia mea.

  4. […] permis sa-mi exprim un punct de vedere aici vis-a-vis de dorinta unor crestini sinceri de a se denumi calvinisti. Nedumerirea mea vine din […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: