Tarziu de Potoroaca Agnia

TÂrziu…

Târziu… E prea târziu să rătăcim aiurea…

Când bate-n porţi al judecăţii ceas,

Nu mai e timp să ne tocmim cu firea,

Căci prea puţină vreme a rămas…

.

Nu mai e mult, îmi spun ades, o Doamne!

Văzând cum timpul peste noi goneşte…

Cu prea multe tristeţi, prea multe toamne,

Azi ce e început, mâine sfârşeşte…

.

Şi-am obosit să mă întreb cu teamă,

Cu mine ce-ai să faci când vei veni?!

De mii de ori nu Te-am băgat în seamă…

Deşi să-Ţi fiu alături aş dori!

.

Dar prea multe puteri stau înainte,

Cu iadul şi pământul să mă lupt?

Când mi-au împresurat şi lut şi minte…

Şi mi-au strivit voinţa dedesupt!

.

Sunt prea multe abisuri necuprinse,

Pustii şi reci, de Tine ne despart…

Şi mult prea multe uşi ce stau închise,

Ce le-am zidit, şi-apoi le-am încuiat…

.

Ce trist poate că eşti bunule Tată,

Să vezi cum idealul de creştin,

Îşi lasă definirea renovată…

Cu Tine, semănând tot mai puţin!

.

Câtă durere poate fi simţită,

Şi câtă suferinţă în priviri,

Să-ţi vezi biserica, cea mult iubită,

Căzând, cum se destramă în clădiri…

.

Să vezi cum voia Ta este mascată

În dosul unor patimi de mişei!

Şi cum credinţa sfântă-i deviată,

Pentru-a servi vreun scop de farisei!

.

Cât mai rezişti, o Doamne, cu răbdare,

Făţărnicia-n praf să n-o dobori?

Şi cum mai poţi ca să iubeşti tu oare,

O ceată de copii risipitori?!

.

Să fii tratat cu-atâta uşurinţă,

Şi căutat pe-un drum pavat cu flori…

Să nu Ţi se jertfească umilinţă,

Nici trudă, prin respinsele sudori!

.

Sunt mii şi mii de suflete sub soare,

Ce-au năvălit, umplând Biserica…

Dar câţi vor sta dintre aceştia oare

În ziua de apoi, la dreapta Ta?

.

Câţi dintre cei ce Te cunosc pe Tine,

Pot spune: Vino Doamne mai curând!,

Şi câţi privesc în taină, cu suspine,

Către a Ta venire, tremurând?!

.

Nu casa Ta a biruit în lume,

Ci lumea biruieşte azi în ea!

De mă întreb cât face un renume…

Şi dacă Tu mai locuieşti în ea?!

.

Atâta fire, ce alungă harul,

Ne-mpinge înspre tot atâtea căi…

De-ajung să mă întreb, cu tot amarul,

Dacă într-adevar suntem ai tăi…

.

Te descifrăm din taine încâlcite,

Dar nu Te auzim când ne vorbeşti…

Te adorăm prin laude sfinţite,

Şi-apoi ne întrebăm pe unde Eşti…

.

Citim cuvântul Tău ca să combatem

Credinţe strâmbe, false, erezii,

Dar nici măcar o clipă nu ne zbatem

Să încercăm în noi a-l împlinii!

.

Suntem neîntrecuţi întru ştiinţă,

Dar simple lucruri mici ne depăşesc…

Acumulăm mai multă cunoştinţă,

Cu toate astea, faptele nu cresc!

.

Purtăm în noi un Cain fiecare,

Când omorâm cu vorba câte-un frate…

Cerându-ne apoi uşor iertare,

Ştiind că o vom face mai departe!

.

Te-am încifrat şi noi între formule…

Să ştim de Tine, ne-am obişnuit.

Când Te urmăm cu simţăminte nule,

Ca falsul unui suflet mântuit!

.

E prea târziu să rătăcim aiurea…

Şi totuşi, poate nu realizăm,

Cât de departe ne conduce firea,

De calea ce am vrea să o urmăm!

.

Nu mai e mult, şi timpul tot goneşte…

Acum, aici. Dar imediat, nu ştim!

Dacă chiar mâine totul se sfârşeşte

Şi şansa de acum o irosim?!

.

Decât să ne-nşelăm o viaţă-ntreagă,

Şi să gonim spre moarte căldicei,

Punem mai bine sufletul s-aleagă:

Între mersul uşor, şi paşii grei…