URASC SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU

hating God

Astazi toata lumea foloseste cuvantul suveranitate, dar ce e cel mai ciudat e ca fiecare intelege altceva. Daca suveranitatea lui Dumnezeu este prezentata asa cum trebuie, raspunsul natural al omului firesc este „ura”. Noi nu putem accepta un asemenea Dumnezeu care nu da socoteala nimanui si care nu poate fi tras la raspundere pentru ceea ce face, in special in era umanismului in care ne aflam.

man angry at God

Asa ca m-am gandit ca ar fi bine sa clarificam o data pentru totdeauna ce inseamna acest atribut minunat al lui Dumnezeu si apoi sa raspundem la o alta mare acuzatie adusa suverantitatii lui Dumnezeu si anume: ca anuleaza responsabilitatea omului.

Deci in primul rand ce este suveranitatea lui Dumnezeu? Sa-l lasam pe R.C.Sproul sa ne raspunda:


Cum definiti suveranitatea lui Dumnezeu?

Am un prieten apropiat care a venit in aceasta tara din Anglia. Numele lui e John Guest. E preot episcopalian in Pittsburgh. Cand a sosit in Statele Unite, a vizitat un anticariat in Philadelphia, unde a vazut cateva lozinci, inscriptii si pancarte din secolul al 18-lea, din timpul Revolutiei Americane. A vazut pancarte ca „Nu ma calca in picioare” si „Nu vrem impozite fara reprezentanti”, dar atentia i-a fost atrasa de una pe care scria cu litere groase: „Aici nu slujim nici unui suveran”. Cand John a privit la ea, fiind un englez, si-a spus: „Cum as putea oare sa comunic ideea imparatiei lui Dumnezeu intr-o tara atat de alergica la suveranitate?”

Noi americanii suntem obisnuiti cu un proces de conducere democratic. Atunci cand vorbim despre suveranitate, vorbim despre guvernare si despre autoritate. Din perspectiva biblica, atunci cand Scripturile vorbesc despre suveranitatea lui Dumnezeu, ele descopera autoritatea si puterea guvernamentala a lui Dumnezeu asupra intregului univers.

In orele mele de la seminar, pun intrebari ca aceasta: „E Dumnezeu in controlul fiecarei molecule din univers?” Atunci cand pun aceasta intrebare, eu precizez: „Raspunsul la aceasta intrebare nu va decide daca esti crestin sau musulman, calvinist  sau arminian, dar va decide daca esti teist sau ateu.” Uneori studentii nu inteleg rectificarea. Atunci le spun: „Nu intelegeti ca daca exista o singura molecula in acest univers care se misca libera in afara sferei controlului, autoritatii si puterii divine a lui Dumnezeu, atunci acea singura molecula rebela poate fi grauntele de nisip care schimba intregul curs al istoriei omenirii, care Il impiedica pe Dumnezeu sa-Si implineasca promisiunile pe care le-a facut poporului Sau?” Acea molecula rebela Il poate impiedica pe Hristos sa-Si desavarseasca Imparatia. Pentru ca, daca exista o molecula independenta, inseamna ca Dumnezeu nu este suveran. Daca Dumnezeu nu este suveran, atunci Dumnezeu nu este Dumnezeu. Daca exista un element in univers care este in afara autoritatii Sale, atunci El nu mai este Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor. In alte cuvinte, suveranitatea apartine dumnezeirii. Suveranitatea e atributul natural al Creatorului. Dumnezeu poseda ceea ce creeaza, si stapaneste ceea ce poseda.

Iar acum sa vedem daca intradevar suveranitatea lui Dumnezeu anuleaza responsabilitatea omului si ne vom intoarce din nou spre cunoscutul teolog R.C Sproul pentru a afla raspunsul:

Libera vointa si suveranitatea divina

R. C. Sproul

In prima noastra sesiune am vazut ca exista mai multe fronturi pe care se duce lupta cu privire la libera vointa. Primul are de-a face cu intrebarea referitoare la relatia dintre libera vointa si fortele externe care ar putea avea o influenta sau ne-ar putea determina deciziile in vreun fel sau intr-o anumita masura. Al doilea front are de-a face cu legatura dintre libertatea noastra morala si pacatul originar. Am incheiat ultima noastra sesiune privind la scena contemporana a determinismului fizic si naturalistic, asa cum e acesta caracterizat de B.F. Skinner, de exemplu. Ne amintim de Ludwig Feuerbach din secolul al 19-lea care l-a influentat pe Carl Marx in teoriile sale deterministe. Feuerbach a fost renumit pentru observatia sa: „Esti ceea ce mananci”, care, desigur, imi aminteste de povestea unui om ce a ajuns sub influenta scrierilor lui Feuerbach si a zis: „Ei bine, daca acesta e adevarul, atunci am sa-mi schimb regimul alimentar.” Sperand sa adune mari bogatii, omul nostru s-a apucat sa manance doar alimente bogate in calorii. Asa ca a inceput sa infulece doar prajituri, placinte si altele asemenea. Spre disperarea lui, a descoperit ca, in loc sa castige bogatii, singurul lucru pe care l-a castigat a fost greutatea. La atat se rezuma teoria lui Feuerbach ca esti ceea ce mananci. Dar, desigur, prin aceste cuvinte Feurbach spunea ceva mult mai profund, si anume ca noi suntem, in mare masura, rezultatul proceselor biochimice care lucreaza nevazute sub suprafata existentei noastre.

Cred ca putem intelege, ca si crestini, cum conceptia biblica cu privire la libertate este in directa opozitie cu toate notiunile pagane despre determinism, care restrictioneaza influenta realitatii asupra domeniului natural si nu lasa nici un loc pentru activitatea lui Dumnezeu. Ele vad persoana umana, in raport cu fiintele create, ca fiind fiinta suprema care, chiar si in suprematia ei, este o victima a fortelor oarbe ale naturii ce ii controleaza destinul. Dar intrebarea teologica mai generala cu care ne confruntam in interiorul familiei credintei este: Care e relatia dintre libera noastra vointa si suveranitatea divina?

De fiecare data cand am intrat in discutii despre conceptul biblic al predestinarii (si, trebuie sa o spun, acest lucru se intampla destul de frecvent); ori de cate ori am avut ocazia sa ofer o prezentare a doctrinei alegerii sau a predestinarii, in mod inevitabil prima intrebare pe care o ridica oamenii drept raspuns este: „Cum ramane cu libera vointa?” Pentru ca intelegem, chiar daca nu am studiat cu multe detalii tehnice aceste lucruri, intelegem ca e foarte dificil sa explici relatia dintre un Dumnezeu suveran, un suveran absolut, si o creatura care are o libertate autentica. Intalnim aceasta problema nu numai in cazul specific al doctrinei alegerii sau predestinarii, dar si in modul in care intelegem providenta divina. Pentru ca Scriptura ne invata din nou si din nou ca Dumnezeu nu numai creeaza acest univers, El il si sustine prin puterea Sa. Nu il mentine doar in stare de functionare, il si guverneaza. Il conduce. In exercitarea domniei Sale peste creatie, Dumnezeu se foloseste de propria Sa suveranitate si putere. Scripturile abunda de exemple in care Dumnezeu spune ca El ridica natiuni si tot El le doboara. Aceste lucruri au loc dupa sfatul hotarat al lui Dumnezeu. Ni se spune, de exemplu, ca zilele omului sunt randuite de catre Domnul. De asemenea, ni se mai spune ca exista anumite hotarari date de Dumnezeu si care trebuie sa se implineasca. Ne confruntam astfel cu intregul concept al oranduirii mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care El oranduieste evenimente viitoare inainte ca acestea sa se intample.

Problema evidenta cu care ne confruntam ori de cate ori studiem un astfel de concept al oranduirii mai dinainte este: Daca Dumnezeu decreteaza astazi ce se va intampla maine, mai ramane oare vreo indoiala ca ce a decretat se va intampla cu adevarat? Sau intelegem oranduirea mai dinainte a lui Dumnezeu ca fiind pur si simplu o estimare inteligenta a ce crede El ca se va intampla a doua zi? Cunoaste El cu adevarat mai dinainte ce urmeaza sa spui, inainte ca tu sa rostesti acele cuvinte? Daca da, atunci cunoasterea Lui mai dinainte nu inseamna oare ca vei rosti exact acele cuvinte pe care El stie ca le vei spune? Chiar daca tu crezi ca ai puterea sa spui ceva diferit de ceea ce Dumnezeu stie ca vei spune, o astfel de idee este in cel mai bun caz o iluzie, pentru ca ceea ce Dumnezeu cunoaste se intampla cu siguranta.
Acesta e motivul pentru care teologii se lupta cu distinctiile tehnice dintre necesitatea consecventului si necesitatea consecintelor. In alte cuvinte, daca Dumnezeu stie mai dinainte ca ceva urmeaza sa se intample, e absolut sigur ca acel lucru se va intampla. Nu se poate sa nu se intample. Dar inseamna oare aceasta ca El l-a fortat sa se intample? Oare precunoasterea Lui sugereaza ideea predeterminarii lucrului ce urmeaza sa se intample? Aceasta e partea dificila a studiului providentei divine si a suveranitatii divine.

Uneori intalnim pe unii oameni care vorbesc despre problema suveranitatii divine si spun ca ea implica o contradictie inerenta intre suveranitate si libertatea umana sau libera vointa. Am auzit diverse variante prin care se incearca rezolvarea acestei probleme. Una dintre cele mai populare este cea a liniilor paralele. Am avut un profesor la colegiu care, atunci cand ne-a prezentat pentru prima data aceasta dilema, a rezolvat-o pentru noi spunand ca libertatea umana si suveranitatea divina sunt linii paralele care se intalnesc in eternitate sau la infinit. Cei ce il ascultam am ridicat din sprancene si ne-am gandit ca erau cuvinte foarte adanci si profunde. Imi amintesc ca am iesit din clasa in acea zi gandindu-ma, „Ce nu e in regula cu aceasta imagine?” Daca aceste linii paralele sunt intr-adevar paralele, atunci ele nu se vor intalni in eternitate sau oriunde altundeva. De fapt, daca ele se intalnesc undeva, atunci nu sunt cu adevarat paralele. Acest rationament e doar o metoda prin care se camufleaza dificultatea intrebarii. E un mod pretentios de a spune ca de fapt conceptele sunt contradictorii. Din moment ce Biblia afirma pe de o parte suveranitatea divina iar pe de alta parte libertatea si responsabilitatea umana, desi aceste idei sunt contradictorii si absolut exclusive, suntem fortati, din reverenta, sa acceptam ambii poli ai contradictiei. Trebuie sa va spun deschis ca acesta e modul in care cei mai multi crestini rezolva problema – nu au nici o rezerva in fata ideii ca au acceptat o contradictie care e o dovada a unui neadevar.

Vreau sa va spun ca, daca intelegeti libertatea umana in sensul in care ea este adusa in contradictie absoluta cu suveranitatea divina sau daca intelegeti suveranitatea divina in sensul in care ea de fapt contrazice libertatea umana, atunci va sugerez ca cel putin unul din cele doua concepte, poate amandoua, dar cel putin unul dintre ele este incorect si trebuie corectat sau revizuit.
As vrea sa va spun inca de la inceput ca cele doua concepte ale libertatii umane si suveranitatii divine nu se contrazic in mod inerent. Poate ca exista mult mister referitor la modul in care cele doua interactioneaza si se relationeaza unul la celalalt, dar ele nu sunt inerent contradictorii. Dati-mi voie sa va spun care sunt contradictorii: aceste doua concepte -suveranitatea si autonomia umana. Daca intelegem prin libertate o libertate absoluta sau ceea ce noi numim autonomie, in care o persoana isi este sie insasi lege, in care nu exista o autoritate sau o putere cuprinzatoare care sa o oblige, sa o restrictioneze de la exercitarea unor lucruri pe care ea doreste sa le faca – daca prin libertate intelegeti libertate sau autonomie absoluta, atunci in toata lumea nu vei gasi o metoda prin care sa poti impaca cele doua concepte. Pentru ca, daca Dumnezeu e suveran (asta insemnand ca libertatea Sa e absoluta si se extinde asupra intregii Sale creatii, sau ca El are puterea si capacitatea sa aleaga pe oricine doreste), atunci e clar ca nici o creatura nu poate fi autonoma. Pentru ca a fi autonom inseamna sa iti fii tie insuti lege, si a-ti fi tie insuti lege exclude posibilitatea ca ceva sau cineva sa domneasca in mod suveran peste tine. Aceste doua concepte nu pot coexista. Daca Dumnezeu e suveran, atunci in mod evident noi nu suntem autonomi. De cealalta parte, daca noi suntem autonomi, atunci acesta e sfarsitul oricarei idei a unui Dumnezeu suveran. Acestea doua nu pot coexista in acelasi univers.

Putem concepe ideea de autonomie umana si putem concepe ideea de suveranitate divina. Ce nu putem concepe este coexistenta lor. E ca in vechea poveste despre forta irezistibila si obiectul de neclintit. Intelegem ca ideea unei forte irezistibile e un concept imaginabil. Ne putem imagina ideea unui lucru ce are o forta atat de mare incat nimic nu ii poate rezista. Pe de alta parte, ne putem gandi la un obiect atat de puternic incat nimic nu-l poate misca din loc, obiect pe care il numim inamovibil, de neclintit. Desi cele doua concepte luate separat sunt idei posibile, ceea ce e imposibila e coexistenta lor. Am invatat acest lucru, daca nu din textul filozofiei, macar dintr-un cantec popular de pe la mijlocul secolului – „Atunci cand o forta irezistibila ca tine intalneste un obiect de neclintit ca mine, cumva, intr-un fel, undeva ceva trebuie sa cedeze.” Ceva trebuie sa cedeze, pentru ca daca va imaginati intalnirea dintre obiectul irezistibil si cel de neclintit – daca forta irezistibila loveste obiectul inamovibil si acesta nu se misca, ce ne spune acest lucru? Ne spune ca forta irezistibila nu a fost irezistibila. Ceva i-a putut rezista. Pe de alta parte, daca forta irezistibila loveste obiectul inamovibil si acesta se misca, trebuie sa-i schimbam titlul. De acum este cunoscut ca un obiect amovibil, nu ca un obiect inamovibil. Nu le putem avea pe amandoua coexistand in acelasi univers.

Dar unul din lucrurile pe care le vedem in pozitia scripturala referitoare la aceasta problema este ca Biblia nu invata nicaieri, nici macar nu sugereaza ideea ca, indiferent care ar fi libertatea noastra, aceasta este ridicata la nivelul de autonomie. De fapt, invatatii biblici spun de secole ca pacatul principal al lui Adam si Eva in gradina a fost cautarea propriei autonomii. Iar ispita cu care a venit sarpele in gradina a fost ca fapturile create ar putea fi dumnezei. Ceea ce urmareau ei era mai multa libertate decat cea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Dumnezeu si-a inzestrat fapturile cu libertate – o libertate reala, o libertate cuprinzatoare. „Din toti pomii din gradina…”, a spus El, „…puteti manca dupa placere.” Dar acea libertate nu era absoluta. Dumnezeu, in suveranitatea Sa, a stabilit o restrictie pentru acea libertate si a spus: „Din acest pom nu aveti voie sa mancati. Nici macar sa nu va atingeti de el. Pentru ca in ziua cand veti manca din el, veti muri negresit.” Pacatul a fost rezultatul incercarii omului de a largi sfera libertatii cu care a fost inzestrat de catre Creatorul sau.
Am auzit adesea spunandu-se (mult prea des, si in ce ma priveste chiar si o data e prea des), am auzit de multe, multe ori spunandu-se in comunitatea crestina ca exista o limita a suveranitatii lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu e suveran pana la un punct. Ceea ce limiteaza suveranitatea lui Dumnezeu este libertatea umana. Suveranitatea lui Dumnezeu e limitata de libertatea umana. Ce e gresit in aceasta imagine? Daca suveranitatea lui Dumnezeu e limitata de libertatea ta, atunci cine e suveran? Daca libertatea ta are capacitatea sau puterea sa opreasca in loc suveranitatea lui Dumnezeu, atunci mai degraba tu esti suveran, nu Dumnezeu. Nu, nu, nu. Exact contrariul ne este comunicat cu claritate in Sfanta Scriptura. Si anume, ca libertatea umana este reala. Dar intotdeauna ea e limitata de libertatea mai mare a lui Dumnezeu. Dumnezeu e liber, si tu esti liber, dar El e mai liber decat tine. Ori de cate ori libera ta vointa vrea sa faca ceva ce libera vointa a lui Dumnezeu nu vrea ca tu sa faci, exista un conflict iar tu vei fi cel ce pierde. Dar vei spune: „Atunci ce se intampla cand pacatuiesc? El imi permite sa pacatuiesc.” El permite acest lucru. Nu il aproba. Dar chiar si asa – nu ai putea pacatui daca Dumnezeu, in suveranitatea Lui, nu ar alege sa te lase sa pacatuiesti. Asta nu inseamna ca El te forteaza sa pacatuiesti. Nu inseamna ca El binecuvanteaza pacatosenia ta. Dar El poate sta acolo zicand: „Chiar daca am puterea sa te opresc din drum, sa te vaporizez cu cuvantul Meu si sa te impiedic sa faci vreun lucru ce ti l-ai planificat (stiu ce ti-ai propus sa faci si as putea sa te opresc chiar acum), am sa las lucrurile sa se intample.
Pentru ca am motivele Mele.”

Vorbim aici despre intregul concept care spune ca Dumnezeu guverneaza intr-un mod providential. Am vazut asta in seria de studii despre providenta lui Dumnezeu, atunci cand vorbim despre conceptul concurentei, care spune ca Dumnezeu isi exercita libertatea Sa suprema in, cu si prin alegerile reale ale creaturilor Sale. Cel mai clar text care ilustreaza acest lucru se gaseste la sfarsitul cartii Geneza, atunci cand Iosif cand se intalneste cu fratii sai iar Iosif stie cine sunt ei si ei afla cine este Iosif. Fratii lui sunt ingroziti la gandul ca Iosif se va razbuna, si avea toate motivele sa se razbune pe ei pentru tradarea lor. In timp ce ei tremura inaintea puterii si suveranitatii sale pamantesti, amintiti-va ce le spune Iosif fratilor sai. El a spus: „Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau; dar Dumnezeu a schimbat raul in bine.” Altfel spus, voia buna a lui Dumnezeu se va indeplini, in si prin intentiile rele ale fratilor lui Iosif. Oare pot merge ei inaintea scaunului de judecata si sa spuna: „Doamne, noi am facut doar voia Ta. Evident, Tu ai avut cele mai bune intentii. Asta a fost si intentia noastra tot timpul.” Nu, nu, nu. Voi ati actionat pe baza cunostintelor pe care le aveati, pe baza dorintelor pe care le aveati, pe baza alegerilor pe care le-ati facut si care au fost alegeri reale si concrete. Dumnezeu nu i-a fortat sa faca ce au facut, dar El S-a folosit de deciziile lor ca sa-si implineasca propriile Sale scopuri.
In acelasi fel, avem cazul lui Iuda, al carui act de tradare si lipsa de loialitate a dus la rastignirea lui Hristos. Iuda a vrut sa faca rau. Totusi, fara decizia sa rea, cel mai mare eveniment al rascumpararii noastre nu ar fi avut loc. Acesta este misterul providentei si a modului in care Dumnezeu Isi implineste voia prin alegerile reale ale creaturilor Sale. In teologie, asa cum am spus, ne lovim de textul „Voi ati vrut sa faceti rau; Dumnezeu a vrut sa faca bine.”

Atunci cand analizam ce se intampla in alegerile noastre morale in ceea ce numim volitiune, sau act de vointa, unul din lucrurile care stim ca au legatura cu responsabilitatea morala este „intentionalitatea”. Vorbim despre accidente care au loc, cand lovim cu masina noastra pe cea din fata si ne ducem imediat la acea persoana, ne cerem iertare si spunem: „Imi pare rau, n-am vrut sa fac asta. Nu te-am lovit dinadins. A fost un accident. Nu a fost ceva intentionat.” Daca ar fi fost un lucru intentionat, am fi vinovati nu doar pentru stricaciunile produse masinii din fata, dar am putea fi arestati pentru ca am atentat la viata persoanei din fata atunci cand am lovit-o intentionat cu masina. Intelegem deci importanta morala a intentionalitatii. Ceea ce ne spune Scriptura referitor la actiunile umane si la deciziile umane este ca ele sunt facute intr-adevar cu o intentionalitate reala.
Totusi, chiar si intentiile noastre sunt supuse puterii si autoritatii supreme a lui Dumnezeu. Pentru ca Scripturile ne spun in Fapte 17:28 ca „in El avem viata, miscarea si fiinta”. Pot avea o intentie rea, pot lua o decizie gresita si pot face o fapta plina de rautate, dar chiar si in acest caz eu functionez ca un agent cauzal real, ceva ce produce un efect.

In teologie spunem ca noi, ca agenti cauzali reali, suntem in cel mai bun caz agenti cauzali secundari, pentru ca eu nu am nici un fel de putere, in afara de cea pe care mi-o da Cel in care am viata, miscarea si fiinta. De aceea, chiar si peste pacatul meu Dumnezeu ramane suveran. Dar aceasta suveranitate nu lucreaza astfel incat sa ma forteze sa fac ceea ce fac sau sa-mi ofere o scuza pentru lucrurile pe care le-am facut.

Published in: on Decembrie 7, 2008 at 4:57 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://calvinisti.wordpress.com/2008/12/07/urasc-suveranitatea-lui-dumnezeu/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: