În miez de noapte cerul s-a-ncuiat…de Agnia Potoroaca

În miez de noapte mi-a fost somnul tulburat…

Şi-am tresărit ca din mormânt de-aceea!

Am auzit… am auzit cum cerul s-a-ncuiat

Şi în adâncuri aruncată a fost cheia…

.

În miez de noapte îndreptatu-m-am spre geam…

Să văd de-a fost real, sau fost-a doar un vis:

„Deschide Doamne cerul, vreau să-Ţi vorbesc!” strigam

Şi-am aşteptat, dar cerul… era tăcut şi-nchis…

.

Părea acelaşi cer, în stele suspendat,

Ce-a străjuit pământul de milenii,

Dar azi, era de gheaţă: pustiu şi-abandonat,

Încremenit sub un îngheţ al iernii…

.

În miez de noapte mi-era duhul chinuit…

S-a-nchis pe veci, ca-ntr-un mormânt Lumina!

Şi-a dus cu ea speranţa, ce-o clip-a dăinuit,

Lăsându-mi să mă-ngroape, apăsătoare, vina…

.

S-a-nchis pe veci şi drumul spre singura scăpare

De pe-acest bulgăr de noroi, numit Pământ,

Ce va fugi din Univers în ziua mare

Când va începe judecata Celui Sfânt…

.

Sunt aruncat din nou în cloaca putrezită

Din care m-am zbătut trudind să mă ridic!

Dar ştiu prea mult acum, şi mintea mi-e muncită…

În fericiri de-o clipă, nu mai găsesc nimic!

.

Ştiu mult prea mult acum despre Împărăţia

În care veşnic străluceşte Dumnezeu,

Ca să-mi mai pot găsi vreodată bucuria

În lumea-n care consumat sunt de un eu…

.

Mă doare întunericul din noapte,

Mi-atârnă greu Pământul sub picioare…

Dau buzna-n mintea mea mulţimi de şoapte

Şi altceva-mi şopteşte fiecare…

.

În miez de noapte cerul s-a-ncuiat…

S-au stins şi stelele-a secat şi marea!

E beznă-n jur, iar eu… abandonat!

Şi-ncet, încet mă-nghite disperarea…

.

Nu mai e nicio vorbă pentru mine

Ca din înalt să-mi fie aruncată!

Se rup mereu lianturi ce mi-ar ţine

Privirea înspre ceruri îndreptată…

.

Pândesc în jurul meu vreun semn anume

Care să mă îndrume spre real!

Dar peste vremi se naşte-o altă lume,

Cu cer de lemn şi oameni de metal…

.

În miez de noapte cerul s-a închis.

Şi-acum când chem… Nimeni nu mai răspunde!

Doar vântul mai străbate întregul său cuprins…

Şi-aş vrea să scap de-aici, să fug cumva… dar unde?

.

Mă-ntreb… dar dacă totul ce-a fost mi s-a părut?

Şi dacă simţul meu, bolnav fiind, mă minte?

Dar dacă cerul, astăzi, o clipă a tăcut?

Şi mâine… porţile se vor deschide?

Published in: on Iunie 18, 2009 at 8:51 am  Comments (1)  

The URI to TrackBack this entry is: https://calvinisti.wordpress.com/2009/06/18/in-miez-de-noapte-cerul-s-a-ncuiat-de-agnia-potoroaca/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Aceasta poezie este dedicata tuturor celor care au simtit macar o data ca cerul tace si care se pot regasi printre starile descrise aici. Pentru cei super spirituali care nu ati trait niciodata asa ceva incercati sa ne intelegeti si pe noi si sa nu uitati ca Dumnezeu a ales lucrurile slabe ala acestei lumi cu un scop. Domnul sa va intareasca prin ochiul de speranta gasit in ultima strofa, care pentru mine ca si simplu cititor imi tranzmite ca nu tot ceea ce simt este vrednic de incredere. Madalin


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: