Dumnezeu strabate cai misterioase…de William Cowper

Dumnezeu străbate căi misterioase

Să conceapă tainele minunii,

Paşii Săi în mări adânci urme să lase,

Mâna Lui să porunceasc-apoi furtunii.

.

În adâncuri vaste, nepătrunse,

De-nţelepciuni ce nu cunosc sfârşit,

Comorile-i divine stau ascunse,

Şi tot ce voia Lui a plănuit.

.

Voi sfinţi fricoşi, azi curajoşi să fiţi,

Căci norii care nasc înfiorări

Sunt plini cu milă şi vor fi zdrobiţi,

Schimbându-se în binecuvântări.

.

Nu-L judecaţi pe El cu strâmbătate,

În harul Său credeţi, sperând mereu,

Sub masca provindenţei încruntate

Se-ascunde zâmbetul Lui Dumnezeu!

.

Ce El a plănuit se va produce,

Lucrările-I în orice zi o spun,

Un mugur mai întâi nu va fi dulce,

Dar mai la urmă, fructul va fi bun!

.

Raspunsul necredinta nu-l detine,

Lucrarile-I in van va iscodi.

El singur se-nţelege-n intregime

Şi simplu, când va vrea, se va descoperi!

By William Cowper

(Traducere de Agnia Potoroaca)

Crucificatul, de Agnia Potoroaca

Pierdut… aud mereu în mine

Acelaşi glas cum mă străpunge…

Simt cum duşmanul mă învinge…

Sunt vinovat, pierdut ştiu bine,

Şi voi plăti curând, cu sânge!

.

Sunt înrobit, legat în lanţuri

Şi nu pot să zdrobesc strânsoarea…

Mi-e tot mai strâmtă închisoarea,

Iar sufletul mi-e plin de şanţuri,

În care zace nepăsarea!

.

M-a prins în mrejele-i deşarte

Păcatul, iar acum sunt sclav,

Cuprins de patimi şi bolnav,

M-a afundat tot mai departe

În suflu-i straniu şi mârşav…

.

Ce ademenitor odată

Era al lui puternic glas,

Când am decis, doar un popas

Să fac pe calea lui ciudată.

Şi-apoi un pas… şi înc-un pas…

.

Iar azi sunt rob, fără putere,

Şi mă apasă jugul greu,

Plângând, eu mă gândesc mereu

La nemiloasa mea durere,

Ce-mi va străpunge crudul Eu…

.

Mi-aştept în linişte sentinţa…

Ascult, din temniţa murdară,

La forfota ce umbl-afară

Şi crunt îmi tremură fiinţa,

Călăul când o să apară…

.

Aş vrea s-amân această clipă.

Şi mă întorc, cu gândul frânt,

În alte vremi, să uit ce sunt.

Şi amintirea se-nfiripă

Când eram liber pe pământ…

.

Cât de curat mi-era veştmântul,

Ce aer proaspăt respiram,

În mări de soare mă scăldam,

Simţeam cum mă mângâie vântul,

Şi-n câtă linişte trăiam…

.

Apoi, cum au trecut şi anii,

Eu am crescut, şi am aflat

Că orişiunde am umblat

Pândeau din umbra mea duşmanii,

Dar totuşi, nu i-am evitat!

.

Şi am fost prins în reci tenebre,

Când m-a încătuşat străinul

Şi-n suflet mi-a turnat veninul

Plăcerilor pustii şi negre,

Unde mi-am înecat suspinul…

.

Ştiu, nu mai am nici o scăpare,

Sunt condamnat! Nu e un vis.

Şi-n chinul meu de nedescris

Aştept… funestă aşteptare,

Aştept să mor, să fiu ucis!

.

Ştiu ce pedeapsă mă aşteaptă,

Căci am văzut cu ochii mei

Cum se-nălţase printre ei

O cruce, falnică şi dreaptă,

Cu stâlpii încordaţi şi grei…

.

Am mai văzut şi o cunună…

Dar nu oricum, era de spini!

Văzând-o doar, că şi suspini…

Ei vor pe capul meu s-o pună,

Să fiu hulit între străini.

.

Şi-apoi piroanele, ciocanul,

Când le-am văzut, am înlemnit.

Şi-n palme parcă am simţit

Ce crunt voi suferi, sărmanul,

Pe cruce să fiu ţintuit!

.

Şi asta n-a fost tot, ostaşul,

Cu suliţa în mâna stângă…

Sufletu-mi a-nceput să plângă,

Ştiind că el este vrăjmaşul

Ce coasta mea o să străpungă!

.

Jos la pământ e pregătit,

Murdar şi josnic, un burete…

Pus e acolo să aştepte

Momentul chinului cumplit,

Să-mi dea oţet, de-mi va fi sete!

.

Şi parcă n-ar fi îndeajuns,

‘Nainte să fiu răstignit,

Voi fi scuipat şi biciuit

Şi-mi va fi sufletul străpuns,

Tocmai de cei ce i-am iubit…

.

Iar crucea, singur mi-o voi duce

Pe-un deal, şi părăsit voi fi,

În suferinţă voi muri…

Zdrobi-mi-vor oasele pe cruce,

De teamă să nu pot fugi!

.

Da, asta-mi este osândirea.

Aud un zgomot… au venit!

În depărtare-un scârţâit

Mă face să îmi simt pieirea.

Şi toate-n mine-au amuţit…

.

Nu vreau să mor! îmi plânge duhul.

Nu vreau să beau acest pahar!

Merit să mor ca un tâlhar,

Dar mi se-ntunecă văzduhul

Când ştiu cât este de amar…

.

S-a terminat, orice aş face!

Uşa celulei s-a deschis…

Sunt scos din lanţuri şi împins,

Şi ştiu că de acum încoace

Voi îndura chinul descris!

.

Dar ce ciudat… Unde-i coroana?

Unde e lemnul crucii grele?

Piroanele, unde-s şi ele?

Şi lancea ce-mi va face rana,

Şi biciul suferinţei mele?!

.

De ce nu mă batjocoriţi?

De ce nu mă scuipaţi cu ură?

Călăii mei oare se-ndură?

Nu vor fi chin şi suferinţi…

Nu voi avea o moarte dură?

.

Nu va mai fi nici răstignire?

Am fost eu oare graţiat?

Şi îmi răspunde un soldat:

„Va fi şi cruce şi pieire,

Dar altul va fi morţii dat!”

.

Un altul? Norocos destin…

Atunci sunt liber? Pot să plec?

Dar totuşi, vreau să înţeleg

Ce a făcut acest străin,

Să poarte jugul meu întreg?

.

„Ce a făcut? Nu ştiu prea bine…

Pe când ţineam cu toţii sfatul

Cum să ucidem condamnatul,

S-a îndreptat încet spre mine

Zicându-mi: <Eu sunt vinovatul!>”

.

E vinovatul El? Ce bine!

Nici chiar în vis n-aş fi sperat,

Să fiu din nou eliberat

Din groaznica întunecime,

Fără să fiu crucificat!

.

Să umblu liber prin cetate

Şi să respir miros de flori,

Să văd şi cer şi munţi şi nori…

Să fiu cuprins de libertate,

Cum nu se poate s-o măsori!

.

Sunt liber, sunt un om bogat!

Pot merge oriunde doresc,

Pot să mă bucur, să trăiesc!

Casa îmi pare un palat,

Şi străzile parcă-mi zâmbesc!

.

Dar… ce-i această îmbulzeală

De oameni, adunaţi în gloată?

Parcă-i acolo lumea toată!

M-apropii şi eu cu sfială,

Să văd mai bine, ce aşteaptă?

.

Şi văd… un om, întins pe-o cruce…

Piroanele şi o cunună,

Şi suliţa ce-o să-L răpună,

Tot jugul meu ce îl va duce…

Şi faţa Lui, atât de bună!

.

„Să fie răstignit! La moarte!”

Aud în jurul meu mereu.

Îmi simt pe umeri capul greu…

Dar gloata strigă mai departe,

Şi-am început… să strig şi eu!

.

Strigam cu toată răsuflarea,

Şi-am ocărât şi L-am scuipat!

Dar, când o clipă m-am uitat

În ochii ce-nfruntau vâltoarea,

Citeam acolo: „Te-am iertat!”

.

Un tremur surd mă împresoară,

Cutremurat mă înfior…

În suflet mi se-abate-un nor…

El a fost condamnat să moară,

Iar eu sunt cel ce Îl omor!

.

Şi mai mult de atât, păcatul

E doar al meu, şi El mi-l ia…

Nu pot odihnă a avea

Ştiind că eu sunt vinovatul,

Iar El îmi poartă crucea mea!

.

Dar ce să fac? Să strig spre gloată

Că e al meu păcatul tot?

Dar, de voi face-aşa socot

Că voi purta osânda toată…

Şi este mult prea greu. Nu pot!

.

Şi am plecat, fugind departe…

Deşi ştiam, sunt vinovat!

Şi jugul meu El l-a luat.

Azi, veşnicia ne desparte,

Dar ştiu atât: că m-a iertat!

.

Acum, m-a dezrobit păcatul.

Sunt liber, temniţa-i un vis…

Cu ea odată mi-a deschis

Şi inima, crucificatul,

Şi numele în ea şi-a scris!

.

Am înţeles cum crucea Sa

Deschide uşa mântuirii,

Căci dându-se pe El pieirii,

A luat nu numai vina mea,

Ci vina-ntreag-a omenirii!

.

Tu ai murit în locul meu,

Iisuse, eu te-am răstignit!

Dar jertfa ta m-a curăţit.

Şi astăzi sunt, prin darul Tău,

Eliberat şi mântuit!

De ziua Ta, Isus! de Agnia Potoroaca

E ziua Ta…

Fulgii de nea au scris peste pământ

mesajul bucuriei:

E ziua Ta, Isus.

N-a trebuit să îmi notez în calendar

căci n-aş uita…

Mi-eşti cel mai bun prieten!

Şi-aştept cu-atâta dor,

în fiecare an, să vină

ziua Ta!

.

Te-am căutat,

de-acum o săptămână…

şi ieri şi azi.

Am vrut să fiu eu prima

ce îţi urează: „Bun venit!”

Poate eşti ocupat,

căci eu am străbătut atâtea locuri şi…

tot nu Te-am găsit!

.

Umblând pe străzi,

vedeam cum oamenii se pregătesc

de sărbătoare.

Mă încânta!

Şi-am vrut să mă alătur lor

crezând că vor să-ţi facă o surpriză,

acum, de ziua Ta.

.

I-am întrebat

dacă nu ştiu cumva când vei veni.

Dar, ce ciudat…

Unii, nici nu Te cunoşteau,

iar alţii s-au mirat că îi întreb

tocmai de Tine.

Şi totuşi azi… e ziua Ta!

.

Priveam vitrinele,

atât de colorate…

şi m-am gândit să-ţi iau ceva,

orice-ai vrea Tu!

Dar, am găsit la orice colţ

cadouri pentru orişicine,

doar pentru Tine, nu!

.

Speram că poate

voi găsi pe cineva,

care să ştie unde eşti…

Dar, mulţi vorbeau de Tine

ca de un simplu personaj.

Te cunoşteau, dar din legende

şi poveşti.

.

Astăzi e ziua Ta…

Cât de naivă pot să fiu gândindu-mă

că-i doar a Ta!

E-a Ta,

şi-a altor zeci de mii de lucruri,

căci am văzut cum fiecare

celebrează altceva!

.

E plin oraşul de lumini

şi totuşi e-ntuneric…

Căci nu-i lumina Ta!

Poate eşti trist

că n-ai primit nici azi,

de ziua Ta,

atenţia ce Ţi s-ar cuveni.

.

Nu pot să Te invit

în mijlocul petrecerilor lumii,

chiar de aş vrea!

Prezenţa Ta ar fi neaşteptată.

Nu Te-ar primi!

Căci n-ai fost invitat

la ziua Ta!

.

Dar vreau, şi pot,

să Te invit să iei masa cu mine,

în chiar… inima mea.

Şi ştiu că vei veni!

Ţi-o fac cadou şi Îţi propun

să ţinem ziua Ta

în fiecare zi!

Cel mai bun film

Dupa ce am vazut o gramada mare de filme, pot spune ca cel mai bun film pe care l-am vazut e acesta. Este pus si pe youtube si il puteti viziona acolo, unde de fapt l-am vazut si eu.

Dupa cum am mai spus una din cartile cu cea mai mare influenta asupra mea a fost evanghelia dupa Ioan. Aceasta carte pusa acum pe pelicula ma face sa stau cu sufleul la gura. Apreciez cel mai mult ca intreg scenariu merge verset cu verset asa cum ii dicteaza Biblia. Ma impresionat simplitatea actorului ales sa il reprezinte pe Domnul Isus, statura sa mica si fata sa comuna. Mi-a placut ca dialogurile erau formate din versete si am simtit aproape ca sunt martor la ceea ce s-a petrecut in mintea apostolului Ioan cand isi amintea viata Domnului Isus si scria aceasta evanghelie.

Va urez cu drag vizionare placuta. Si cred sincer ca sufletul va beneficia de acest film din plin.

Tarziu de Potoroaca Agnia

TÂrziu…

Târziu… E prea târziu să rătăcim aiurea…

Când bate-n porţi al judecăţii ceas,

Nu mai e timp să ne tocmim cu firea,

Căci prea puţină vreme a rămas…

.

Nu mai e mult, îmi spun ades, o Doamne!

Văzând cum timpul peste noi goneşte…

Cu prea multe tristeţi, prea multe toamne,

Azi ce e început, mâine sfârşeşte…

.

Şi-am obosit să mă întreb cu teamă,

Cu mine ce-ai să faci când vei veni?!

De mii de ori nu Te-am băgat în seamă…

Deşi să-Ţi fiu alături aş dori!

.

Dar prea multe puteri stau înainte,

Cu iadul şi pământul să mă lupt?

Când mi-au împresurat şi lut şi minte…

Şi mi-au strivit voinţa dedesupt!

.

Sunt prea multe abisuri necuprinse,

Pustii şi reci, de Tine ne despart…

Şi mult prea multe uşi ce stau închise,

Ce le-am zidit, şi-apoi le-am încuiat…

.

Ce trist poate că eşti bunule Tată,

Să vezi cum idealul de creştin,

Îşi lasă definirea renovată…

Cu Tine, semănând tot mai puţin!

.

Câtă durere poate fi simţită,

Şi câtă suferinţă în priviri,

Să-ţi vezi biserica, cea mult iubită,

Căzând, cum se destramă în clădiri…

.

Să vezi cum voia Ta este mascată

În dosul unor patimi de mişei!

Şi cum credinţa sfântă-i deviată,

Pentru-a servi vreun scop de farisei!

.

Cât mai rezişti, o Doamne, cu răbdare,

Făţărnicia-n praf să n-o dobori?

Şi cum mai poţi ca să iubeşti tu oare,

O ceată de copii risipitori?!

.

Să fii tratat cu-atâta uşurinţă,

Şi căutat pe-un drum pavat cu flori…

Să nu Ţi se jertfească umilinţă,

Nici trudă, prin respinsele sudori!

.

Sunt mii şi mii de suflete sub soare,

Ce-au năvălit, umplând Biserica…

Dar câţi vor sta dintre aceştia oare

În ziua de apoi, la dreapta Ta?

.

Câţi dintre cei ce Te cunosc pe Tine,

Pot spune: Vino Doamne mai curând!,

Şi câţi privesc în taină, cu suspine,

Către a Ta venire, tremurând?!

.

Nu casa Ta a biruit în lume,

Ci lumea biruieşte azi în ea!

De mă întreb cât face un renume…

Şi dacă Tu mai locuieşti în ea?!

.

Atâta fire, ce alungă harul,

Ne-mpinge înspre tot atâtea căi…

De-ajung să mă întreb, cu tot amarul,

Dacă într-adevar suntem ai tăi…

.

Te descifrăm din taine încâlcite,

Dar nu Te auzim când ne vorbeşti…

Te adorăm prin laude sfinţite,

Şi-apoi ne întrebăm pe unde Eşti…

.

Citim cuvântul Tău ca să combatem

Credinţe strâmbe, false, erezii,

Dar nici măcar o clipă nu ne zbatem

Să încercăm în noi a-l împlinii!

.

Suntem neîntrecuţi întru ştiinţă,

Dar simple lucruri mici ne depăşesc…

Acumulăm mai multă cunoştinţă,

Cu toate astea, faptele nu cresc!

.

Purtăm în noi un Cain fiecare,

Când omorâm cu vorba câte-un frate…

Cerându-ne apoi uşor iertare,

Ştiind că o vom face mai departe!

.

Te-am încifrat şi noi între formule…

Să ştim de Tine, ne-am obişnuit.

Când Te urmăm cu simţăminte nule,

Ca falsul unui suflet mântuit!

.

E prea târziu să rătăcim aiurea…

Şi totuşi, poate nu realizăm,

Cât de departe ne conduce firea,

De calea ce am vrea să o urmăm!

.

Nu mai e mult, şi timpul tot goneşte…

Acum, aici. Dar imediat, nu ştim!

Dacă chiar mâine totul se sfârşeşte

Şi şansa de acum o irosim?!

.

Decât să ne-nşelăm o viaţă-ntreagă,

Şi să gonim spre moarte căldicei,

Punem mai bine sufletul s-aleagă:

Între mersul uşor, şi paşii grei…

Calvin criminalul! Ce este credinta Reformata?

Datorita faptului ca, de multe ori cand am spus cuiva ca sunt calvinist, mi s-a reprosat ca Jean Calvin a fost un om rau, care a ordonat moartea mai multor oameni (Servetus), si prea des am auzit facandu-se aceasta confuzie a confundarii  calvinistilor cu urmasii lui Calvin, m-am hotarat sa arat de ce aceasta parere este gresita.

Nu am scris asta ca raspuns la vreun comentariu, ci din pricina experientei mele zilnice.

Am sa incerc sa dau un link in limba engleza care sa explice mai pe larg controversa despre omorarea lui Servetus si sa arate de ce nu are ea legatura cu ceea ce credem noi, adica cu doctrina calvinista.

http://www.calvin.edu/meeter/resources/servetus.htm

Am vrea sa stiti ca nu pe Calvin il urmam noi, ci pe Domnul Isus, si oricate greseli s-ar gasi in omul care a fost Calvin, asta nu distruge ceea ce astazi este cunoscut sub numele de calvinism.  Inainte de Calvin aceasta invatatura a apartinut lui Augustin, iar inainte de el  o regasim in invatatura lui Pavel (efeseni, romani, timotei) si inainte de ei toti  in cea a Domnului Isus (Ioan 6,8,10).

Dar totusi as vrea sa ii rog pe toti cei care au ceva de zis despre Calvin sa citeasca aici in limba romana un eseu despre viata lui si sa ia in considerare ca in secolul 16 toleranta nu era ceva la moda, adica majoritatea reformatorilor au apelat la forta in starpirea ereziilor.

http://www.voxdeibaptist.org/John_Calvin_Encyclop_Brit_trd.htm

Dupa aceasta descriere a lui Calvin as vrea sa va arat ce inseamna de fapt credinta reformata.  Asezati-va bine in scaune si pregatiti-va de lectura.

Sper sa va fie de folos.

Ce este credinta reformata?

de Michael S. Horton

---

„Cum merg inaintea lui Dumnezeu?”, l-a intrebat cineva pe presbiterianul scotian Horatius Bonar. Pastorul a raspuns: „Inaintea lui Dumnezeu mergem cu pacatele noastre, pentru ca nu avem nici un alt lucru despre care sa putem spune cu adevarat ca este al nostru.”
Intr-o maniera asemanatoare luteranismului, traditia reformata s-a nascut din puternica furtuna cunoscuta sub numele de Reforma Protestanta. John Calvin (1407-1564) a fost un francez care, prin propriile sale studii ale Scripturii si prin citirea tratatelor lui Luther precum si a altor reformatori, a fost convertit la credinta „evanghelica”. La fel ca Luther, Calvin a fost nelinistit de starea sufletului sau. Cum poate un pacatos sa fie acceptat inaintea unui Dumnezeu pur si sfant care nu poate tolera pacatul si care ne-a spus ca a pregatit un loc de chin vesnic? „Doar iubeste-L pe Domnul”, i-au spus lui Calvin. „Sa-L iubesc?” a intrebat el. „Cum poti iubi un Dumnezeu care incontinuu te ameninta cu degetul, asteptand sa-ti alunece piciorul?” Dar apoi invatatul francez a facut o descoperire minunata, foarte asemanatoare cu cea a lui Luther si datorata nu in mica masura scrierilor acestui mare reformator. Biblia declara ca crestinii sunt indreptatiti prin credinta in Hristos si nu prin vreun lucru facut de acestia. Descoperirea l-a revolutionat pe acest timid francez si l-a transformat treptat intr-o influenta majora asupra lumii occidentale.
Dar ce a invatat Calvin de a provocat asa o revolutie in zilele sale? Sau Edwards, sau Whitefield pe vremea lor? Ce l-a facut pe Charles Spurgeon un evanghelist atat de uimitor si a lansat miscarea misionara moderna prin William Carey, Hudson Taylor, David Livingstone, si John Patton? Ce a provocat Marea Trezire si Renasterea Evanghelica in Marea Britanie si in Europa? Si de ce credem ca aceste idei, care nu sunt nimic altceva decat invataturile Bibliei, ar putea provoca o noua revolutie sau reforma in gandirea si in viata din zilele noastre? Mai intai, credintele de baza.

Aceasta e lumea Tatalui meu

Calvin a scris mult despre frumusetea lumii ca „teatru” in care sunt afisate si evidentiate atributele lui Dumnezeu. „Ca si cum as fi urmarit necurmat de privirea supraveghetorului meu”, a scris faimosul poet calvinist John Milton, exprimand sentimentul pe care trebuie sa-l aiba crestinii ca apartin acestei lumi. Desigur, in ultima instanta destinatia noastra e vesnicia, dar si aceasta viata conteaza cu adevarat.
Acesta e motivul pentru care traditia reformata a avut intotdeauna o inalta doctrina a creatiei. Daca un ulcior ieftin cade de pe raft, nu e nici o problema – adunam cioburile, le aruncam la gunoi si cu asta s-a terminat. Dar daca intr-un muzeu e distrus un vas antic foarte valoros, purtand semnatura unui maestru? Cu siguranta ar fi o mare tragedie. Diferenta nu consta in calitatea materialului (amandoua au fost vase de lut), ci in maretia artistului si in unicitatea lucrarii. In acelasi fel, oamenii nu sunt simple spirite prizoniere in inchisoarea unui trup, ci marete lucrari de arta menite sa aiba un anume entuziasm si un sentiment al demnitatii pentru ca sunt fiinte umane.

Teologia reformata a accentuat intotdeauna faptul ca pentru orice lucru exista un motiv – si ca noi avem o ratiune pentru care existam. Nimic nu se intampla la voia intamplarii, ci este organizat de Marele Regizor. Cu totii suntem „actori” pe scena lui Dumnezeu, dupa cum spunea Shakespeare.
Departe de a considera lipsite de sens propriile noastre decizii si actiuni, acest lucru le face cu adevarat semnificative. Cine ar indrazni sa spuna vreodata ca semnificatia sau libertatea lui Sir Laurence Olivier sau Kathryn Hepburn este diminuata de existenta unui scenariu? Fara acel scenariu, cum ar putea avea vreo semnificatie interpretarea lor artistica?
Asta inseamna si ca Dumnezeu nu a creat o separare intre „secular” si „sacru”, asa cum fac adesea multi crestini in zilele noastre. Crestinii au fost meniti sa participe alaturi de necrestini in fiecare aspect al vietii. In teologia reformata nu exista „vacante crestine”, „mass-media crestina”, „carti crestine” sau „muzica crestina”. Nu exista o „slujire crestina cu norma intreaga” si „lucrari laice”, ci dimpotriva, vocatii sau chemari pentru fiecare. La fel si in creatie, exista darul „harului comun”. „El da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti”, le-a spus Isus ucenicilor.

Caderea e mai rea decat credeti

Uneori avem tendinta sa privim pacatul din perspectiva actiunii: facem asta sau nu facem cealalta. Dar pacatul, conform Scripturii, este in principal o conditie care produce actiuni. „Pacatuim pentru ca suntem pacatosi”, spune proverbul. Teologia reformata ia pacatul in serios, argumentand impreuna cu Sf. Pavel ca credinciosii „erau morti in greseli si pacate” si ca „omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate intelege…”
Ganditi-va putin: morti spiritual! Ati avut vreodata o conversatie placuta cu un cadavru? Incercati odata, cand aveti ocazia. E plictisitoare! La fel, nu putem sa ne asteptam ca barbatii si femeile cazuti sa vina la viata inainte ca Dumnezeu sa hotarasca sa-Si imparta harul. „Nu este nici unul care sa aiba pricepere. Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”, se plangea apostolul Pavel. Asta, desigur, nu inseamna ca trebuie pur si simplu sa stam si sa asteptam ca necredinciosii sa fie regenerati inainte sa le spunem Evanghelia. Dimpotriva, ne asteptam ca Evanghelia, impreuna cu Duhul Sfant, sa ii regenereze prin mesajul nostru.

Reformatii, la fel ca alti protestanti, privesc cu foarte mare seriozitate Caderea din gradina Edenului. Noi mostenim de fapt coruptia morala si vina lui Adam. Intram in rasa umana ca dusmani ai lui Dumnezeu, suficient de vinovati pentru a fi condamnati chiar inainte sa infaptuim primul nostru act de neascultare. „In pacat”, marturisea Psalmistul, „m-a zamislit mama mea”. Asta inseamna ca este imposibil ca noi sa putem ridica macar un deget ca sa cooperam cu Dumnezeu in vederea mantuirii noastre. Libera vointa, ideea ca fiecare are capacitatea sa-L accepte pe Hristos, este nebiblica si sta la radacina multor neintelegeri serioase din punctul de vedere reformat.

Alegerea

„In El, Dumnezeu ne-a ales inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara prihana inaintea Lui, dupa ce, in dragostea Lui, ne-a randuit mai dinainte sa fim infiati… In El am fost facuti si mostenitori, fiind randuiti mai dinainte, dupa hotararea Aceluia, care face toate dupa sfatul voii Sale” (Efeseni 1:4-11)
Aici, la fel ca in atatea alte locuri, Biblia ne spune ca Dumnezeu isi avea privirea indreptata asupra noastra cu mult timp inainte ca noi sa privim spre El. „Dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi.” Eu am crescut cu aceasta ilustratie: „Dumnezeu Si-a dat votul pentru sufletul tau; Satan si l-a dat pe al lui, dar tu ai votul hotarator.” Acest lucru insa nu e in concordanta cu remarca Apostolului Pavel ca, „Asadar, nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu care are mila” (Romani 9:16). Alegerea nu e doar o doctrina importanta in Biblie, ci este o imensa mangaiere pentru cei ce sunt intotdeauna nelinistiti daca fac suficient ca sa-si asigure mantuirea. Alegerea ne invata, in cuvintele lui Hristos, ca „Nu voi M-ati ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; si v-am randuit sa mergeti si sa aduceti roada si roada voastra sa ramana, pentru ca orice veti cere de la Tatal, in Numele Meu, sa va dea” (Ioan 15:16)

Intruparea

Teologia reformata a accentuat de asemenea faptul ca „Dumnezeu S-a facut trup si a locuit printre noi” (Ioan 1). Imi amintesc cum cantam in copilarie la Scoala Duminicala despre „Scara lui Iacov”. In timp ce cantam versurile mimam urcatul pe scara. Dar asta nu e o teologie sanatoasa, nu-i asa? Pentru ca scara pe care a vazut-o Iacov in vis nu era una pe care noi sa urcam la Dumnezeu, ci o scara pe care Dumnezeu a coborat la noi. Observati tema comuna de aici? Dumnezeu face intreaga lucrare. El este initiatorul, Cel ce vine inspre noi in timp ce noi suntem neajutorati.
Intruparea ne mai invata si ca Dumnezeu a luat asupra Sa natura noastra, sfintind-o. Desi era umilitor pentru Fiul lui Dumnezeu sa fie supus suferintelor unei lumi cazute, Lui I-a facut placere sa devina o fiinta umana, la fel ca noi.

Viata lui Hristos

Asteptati o clipa… Viata lui Hristos? Auzim despre moartea Lui, dar ce a realizat viata Lui pentru noi?
In teologia reformata (la fel ca in luteranism) vorbim despre ascultarea activa si pasiva a lui Hristos. Ascultarea Sa pasiva este reprezentata de cei treizeci de ani de ascultare desavarsita de Legea Tatalui Sau. Vedeti, nu ar fi fost suficient ca Hristos doar sa moara pentru pacatele noastre. Paharul nu poate fi doar golit de vina; el trebuie sa fie umplut cu o neprihanire desavarsita, pe care noi nu o avem. Hristos a implinit in mod desavarsit Legea in locul nostru. „Visul imposibil” a fost in sfarsit realizat de o fiinta umana – unul dintre noi, iar El a castigat premiul pentru noi, ca si cum noi am fi fost acolo cu El in fiecare act de ascultare.
Prin urmare, „viata Lui crestina victorioasa” inlocuieste neajunsurile noastre iar noi suntem mantuiti pentru ca el a trait pentru Dumnezeu, chiar daca noi nu o facem.

Crucea

Apoi vine a doua parte pe care am mentionat-o – ascultarea pasiva a lui Hristos. Suntem mantuiti nu doar prin viata Sa, ci si prin moartea Sa; nu doar pentru ca El a trait pentru Domnul, ci pentru ca El S-a supus in totalitate Domnului, chiar daca asta a insemnat sa fie judecat in locul nostru.
Cu totii stim ce inseamna un substitut. Ceva care inlocuieste un alt lucru. Hristos a stat in locul nostru si a luat asupra Sa pedeapsa ce era pregatita pe buna dreptate pentru noi. Atarnand pe crudul esafod roman, Isus Hristos a fost considerat cel mai mare pacatos care a trait vreodata, purtand pacatele intregii lumi si indurand revarsarea maniei Divine si ura pentru acele pacate.

Invierea

Am locuit candva langa Lacul Tahoe, sus in Muntii Sierra ai Californiei. Mai intai venea o patura amenintatoare de nori intunecati care transformau in cateva minute miezul zilei in seara. Pe urma era o furtuna care dura cateva ore. A doua zi, iesind afara, eram orbit de razele soarelui care se reflecta in zapada proaspat cazuta iar cerul era pictat in cea mai adanca nuanta de albastru din spectrul de culori.
Intr-un mod asemanator, crucea a fost judecata lui Dumnezeu pentru Hristos ca substitut al credinciosului. Insa furtuna a trecut iar invierea lui Hristos L-a confirmat ca Rege al creatiei, Domnul rascumpararii. „El a fost rastignit pentru pacatele noastre si a fost inviat pentru indreptatirea noastra”, dupa Scripturi.
E important sa ne amintim si ca toate acestea sunt fapte istorice. Isus nu S-a ridicat dintre cei morti intr-un mod alegoric sau ca un mit care ne invata despre viata noua. A fost o istorie reala in timp si spatiu, pe care martorii ostili nu au putut-o respinge.

Indreptatirea si unirea cu Hristos

Doctrina centrala a Reformei a fost indreptatirea doar prin har si numai prin credinta. Noi credem ca increzandu-ne numai in Hristos pentru mantuirea noastra, suntem declarati neprihaniti. Toata ascultarea desavarsita a lui Hristos este trecuta in contul nostru iar pacatele noastre sunt considerate ca fiind platite la cruce.
Prin credinta, suntem uniti cu Hristos si prin aceasta unire noi avem totul in comun cu Hristos. Este El neprihanit? Atunci si noi suntem neprihaniti! Este El sfant? Atunci si noi suntem? Desigur, asta nu inseamna ca impartasim atributele Sale divine, insa tot ce a realizat prin viata, moartea si invierea Sa, este al nostru.

Multe alte grupari religioase cred ca undeva, cumva, avem si noi o parte in mantuirea noastra. Avem si noi contributia noastra. Pentru unii, asta poate insemna ceva mic, cum ar fi „luarea unei decizii”, „iesitul in fata” sau „rostirea unei rugaciuni”; pentru altii, inseamna mult mai mult. Dar in aceasta perspectiva, harul lui Dumnezeu este vazut ca o substanta, ceva insuflat sau implantat in credincios si care il face pe acesta capabil sa traiasca o viata evlavioasa. In aceasta perspectiva, Duhul Sfant si calauzirea Lui reprezinta Evanghelia, si nu viata, moartea, invierea si inaltarea lui Hristos.
Acesta e motivul pentru care reformatorii au afirmat ca nu e suficient sa spui ca de la inceput la sfarsit a fost doar harul lui Dumnezeu. Desigur, e un start bun, dar Biblia cere o siguranta suplimentara pentru Evanghelie: Nu suntem indreptatiti (declarati neprihaniti sau drepti) inaintea lui Dumnezeu doar prin har, ci doar prin har si numai prin credinta. In alte cuvinte, nu devenim neprihaniti inaintea lui Dumnezeu printr-un proces al dezvoltarii crestine, pe masura ce cooperam cu Duhul Sfant; dimpotriva, suntem declarati neprihaniti inaintea lui Dumnezeu intr-o clipa, atunci cand meritul vietii desavarsite si jertfa ispasitoare a Domnului nostru este trecuta in contul nostru. Acest fel de neprihanire nu e ceva ce noi am produs; nici macar nu a fost produs de Dumnezeu inauntrul nostru. Pentru ca aceea e sfintirea, iar, in aceasta viata, chiar si cel mai sfant dintre noi are parte doar de un scurt inceput al acestui gen de neprihanire. Lucrul de care avem noi nevoie este aceasta neprihanire „straina”, adica o neprihanire care ii apartine de fapt altcuiva, insa ne este data ca si cum ar fi a noastra. In afara de imaginea bancara a creditului, Biblia foloseste si imaginea unei robe albe care acopera pacatosenia si rusinea noastra.
Aceasta roba a fost folosita de Dumnezeu ca sa-i acopere pe Adam si Eva, atunci cand ei au realizat ca frunzele de smochin nu ii vor putea ascunde de judecata lui Dumnezeu. Acest acoperamant a fost prefigurat in jertfe, pana cand Ioan Botezatorul a declarat „Priviti! Iata Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii.”

Daca aceste lucruri ar fi crezute cu adevarat in bisericile noastre de astazi, atunci am avea parte de trezire si reforma. Fiecare mare miscare din istoria Bisericii si-a gasit impulsul in recuperarea acestor adevaruri. Intr-o miscare care pretinde ca adera la mostenirea Reformei protestante, evanghelicalismul de-abia daca mai poarta vreo asemanare cu acea mare lucrare a lui Dumnezeu. Accentul este pus, din nou, pe ceea ce se petrece inauntru, in inima omului, in duhul omului. In zilele noastre nu se mai aude acea proclamare obiectiva a lui Hristos rastignit pentru pacatele noastre si inviat pentru indreptatirea noastra, evenimente din exteriorul nostru, care au avut loc acum doua mii de ani intr-o cetate din Orientul Mijlociu. „Pasi spre o viata victorioasa” au inlocuit predicarea vietii victorioase a lui Hristos si a mortii Sale pentru pacatosii care nu pot continua sa traiasca o sarada si nu pot veni inaintea lui Dumnezeu cu neprihanirea pe care sfintenia Lui o cere.

Insa pentru aceia care, numai prin credinta, au primit acest dar al neprihanirii, exista un proces de crestere in sfintenie. Desi nu este niciodata temelia pentru acceptarea inaintea lui Dumnezeu (pentru ca intotdeauna este o sfintenie imperfecta), sfintirea este procesul prin care Duhul Sfant in mod treptat ne aduce la asemanarea cu chipul lui Hristos. Lovind cu dalta in obiceiurile noastre pacatoase si in credintele noastre adanc inradacinate, Duhul Sfant este Sculptorul Divin care urmareste sa aduca slava Mantuitorului facand din noi „busturi” ale Lui in fiecare loc de munca, in fiecare institutie si in fiecare casa, in munca si in relaxare. In timp ce credinciosul continua sa lupte cu pacatul, intr-o asemenea masura incat o persoana isi pune intrebarea daca el sau ea a fost cu adevarat nascuta din nou, Scriptura ne promite ca invierea lui Hristos, atunci cand este aplicata de Duhul Sfant prin Evanghelie, inviaza acea persoana din moartea spirituala si o altoieste in Vita cea Vie, Isus Hristos. Stiind ca evlavia nu este ceva la care trebuie sa ajungem ca sa putem fi acceptati de Dumnezeu si sa fim primiti sau pastrati in familia Sa, putem trai pentru prima oara ca fii si fiice recunoscatori si ascultatori, nu ca sclavi.

Viata crestina

Pentru ca toate acestea sunt adevarate, cei care accentueaza aceste adevaruri, asa cum au facut reformatorii, inteleg ca viata crestina este foarte diferita de cea cu care sunt obisnuiti multi crestini. Mai intai, motivatia este data de libertatea intre limitele Legii lui Dumnezeu. Frica de pedeapsa si nadejdea rasplatirii nu sunt motivatii pe care cineva le-ar putea observa articulate sau urmate de cei care iau aceste adevaruri in serios. Daca, atunci cand ma angajez in activitati „spirituale”, Dumnezeu imi simte frica, oare nu-i voi aduce mai degraba ofensa decat placere? Iar daca imi simte pofta egoista dupa cununi si locasuri ceresti, nu ma va acuza El mai degraba de pacat in loc sa-mi recunoasca faptele bune?
Pentru crestinul reformat, „harul este esenta teologiei iar recunostinta este esenta eticii”, asa cum spunea teologul olandez G.C. Berkouwer. In loc sa analizeze fiecare motiv, adesea paralizand exercitarea faptelor bune de teama ca le va face „in firea pamanteasca”, credinciosul trebuie sa-L slujeasca pe Dumnezeu si pe aproapele lui pur si simplu pentru ca asa i-a poruncit Tatal sau plin de har si iubire. Nu pentru ca El e atotputernic si poate porunci orice doreste, ci pentru ca e plin de mila si ne-a transferat din imparatia intunericului in imparatia Fiului Sau. Prin urmare, noi Ii apartinem Lui – cu pretul propriului Sau sange, nu suntem ai nostri.

Toate astea inseamna si ca credinciosul reformat isi poate indrepta atentia de la propria sa mantuire spre mantuirea si binele altora. Sunt atat de multi cei pierduti, care au nevoie sa auda acest mesaj eliberator, vestea buna a eliberarii de sub robia si vina pacatului. Mai mult, sunt atatia care sufera, nu au unde locui, sunt bolnavi, indurerati, experimentand ravagiile pacatului – atat ca victime cat si ca faptasi. Acolo trebuie sa fie crestinul – in lume, nu inchis intr-o comunitate monastica de zeloti super-spirituali care vor sa-si lustruiasca reciproc aureolele. Desigur, avem nevoie de partasia sfintilor si, chiar mai important de-atat, avem nevoie de impartasirea regulata la Cuvant si Sacrament, dar toate acestea sunt pentru o viata de slujire in mijlocul lumii, inaintea fetei lui Dumnezeu.

Publicat cu permisiunea RCRWEBSITE.RO

Istoria Calvinismului

Am incercat aici sa indrept atentia voastra spre teologi contemporani care sunt calvinisti si totusi, cand explica ce este calvinismul si de unde vine, ei  nici nu incep si nici nu termina cu Calvin. E vorba de un corp doctrinar, de o teologie si nu de un individ.

NU E VORBA DE CALVIN

Pentru cunoscatorii de engleza aceste 2 filmulete vor fi un ajutor pentru rezolvarea acestei neintelegeri.

Sper ca aceasta mica prezentare a istoriei calvinismului sa va ajute si sa va zideasca in asa fel incat sa intelegeti mai bine ce inseamna Doctrinele Harului.

Al doilea video este un raspuns a lui James White intr-o dezbatere despre calvinism. Din nou sper ca aceste scurte argumente sa fie de folos cuiva.
Principalul lucru care trebuie inteles este ca doctrina calvinista nu vine de la Calvin, nici de la Luther, nici de la Augustin si nici macar de la Pavel, ci de la Domnul Isus.

Daca cineva are intrebari, este liber sa le puna si sper sa pot eu sau unul din fratii mei sa va raspundem.

Domnul sa ne lumineze ochii inimii la toti.

URASC SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU

Astazi toata lumea foloseste cuvantul suveranitate, dar ce e cel mai ciudat e ca fiecare intelege altceva. Daca suveranitatea lui Dumnezeu este prezentata asa cum trebuie, raspunsul natural al omului firesc este „ura”. Noi nu putem accepta un asemenea Dumnezeu care nu da socoteala nimanui si care nu poate fi tras la raspundere pentru ceea ce face, in special in era umanismului in care ne aflam.

Asa ca m-am gandit ca ar fi bine sa clarificam o data pentru totdeauna ce inseamna acest atribut minunat al lui Dumnezeu si apoi sa raspundem la o alta mare acuzatie adusa suverantitatii lui Dumnezeu si anume: ca anuleaza responsabilitatea omului.

Deci in primul rand ce este suveranitatea lui Dumnezeu? Sa-l lasam pe R.C.Sproul sa ne raspunda:

Cum definiti suveranitatea lui Dumnezeu?

Am un prieten apropiat care a venit in aceasta tara din Anglia. Numele lui e John Guest. E preot episcopalian in Pittsburgh. Cand a sosit in Statele Unite, a vizitat un anticariat in Philadelphia, unde a vazut cateva lozinci, inscriptii si pancarte din secolul al 18-lea, din timpul Revolutiei Americane. A vazut pancarte ca „Nu ma calca in picioare” si „Nu vrem impozite fara reprezentanti”, dar atentia i-a fost atrasa de una pe care scria cu litere groase: „Aici nu slujim nici unui suveran”. Cand John a privit la ea, fiind un englez, si-a spus: „Cum as putea oare sa comunic ideea imparatiei lui Dumnezeu intr-o tara atat de alergica la suveranitate?”

Noi americanii suntem obisnuiti cu un proces de conducere democratic. Atunci cand vorbim despre suveranitate, vorbim despre guvernare si despre autoritate. Din perspectiva biblica, atunci cand Scripturile vorbesc despre suveranitatea lui Dumnezeu, ele descopera autoritatea si puterea guvernamentala a lui Dumnezeu asupra intregului univers.

In orele mele de la seminar, pun intrebari ca aceasta: „E Dumnezeu in controlul fiecarei molecule din univers?” Atunci cand pun aceasta intrebare, eu precizez: „Raspunsul la aceasta intrebare nu va decide daca esti crestin sau musulman, calvinist  sau arminian, dar va decide daca esti teist sau ateu.” Uneori studentii nu inteleg rectificarea. Atunci le spun: „Nu intelegeti ca daca exista o singura molecula in acest univers care se misca libera in afara sferei controlului, autoritatii si puterii divine a lui Dumnezeu, atunci acea singura molecula rebela poate fi grauntele de nisip care schimba intregul curs al istoriei omenirii, care Il impiedica pe Dumnezeu sa-Si implineasca promisiunile pe care le-a facut poporului Sau?” Acea molecula rebela Il poate impiedica pe Hristos sa-Si desavarseasca Imparatia. Pentru ca, daca exista o molecula independenta, inseamna ca Dumnezeu nu este suveran. Daca Dumnezeu nu este suveran, atunci Dumnezeu nu este Dumnezeu. Daca exista un element in univers care este in afara autoritatii Sale, atunci El nu mai este Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor. In alte cuvinte, suveranitatea apartine dumnezeirii. Suveranitatea e atributul natural al Creatorului. Dumnezeu poseda ceea ce creeaza, si stapaneste ceea ce poseda.

Iar acum sa vedem daca intradevar suveranitatea lui Dumnezeu anuleaza responsabilitatea omului si ne vom intoarce din nou spre cunoscutul teolog R.C Sproul pentru a afla raspunsul:

Libera vointa si suveranitatea divina

R. C. Sproul

In prima noastra sesiune am vazut ca exista mai multe fronturi pe care se duce lupta cu privire la libera vointa. Primul are de-a face cu intrebarea referitoare la relatia dintre libera vointa si fortele externe care ar putea avea o influenta sau ne-ar putea determina deciziile in vreun fel sau intr-o anumita masura. Al doilea front are de-a face cu legatura dintre libertatea noastra morala si pacatul originar. Am incheiat ultima noastra sesiune privind la scena contemporana a determinismului fizic si naturalistic, asa cum e acesta caracterizat de B.F. Skinner, de exemplu. Ne amintim de Ludwig Feuerbach din secolul al 19-lea care l-a influentat pe Carl Marx in teoriile sale deterministe. Feuerbach a fost renumit pentru observatia sa: „Esti ceea ce mananci”, care, desigur, imi aminteste de povestea unui om ce a ajuns sub influenta scrierilor lui Feuerbach si a zis: „Ei bine, daca acesta e adevarul, atunci am sa-mi schimb regimul alimentar.” Sperand sa adune mari bogatii, omul nostru s-a apucat sa manance doar alimente bogate in calorii. Asa ca a inceput sa infulece doar prajituri, placinte si altele asemenea. Spre disperarea lui, a descoperit ca, in loc sa castige bogatii, singurul lucru pe care l-a castigat a fost greutatea. La atat se rezuma teoria lui Feuerbach ca esti ceea ce mananci. Dar, desigur, prin aceste cuvinte Feurbach spunea ceva mult mai profund, si anume ca noi suntem, in mare masura, rezultatul proceselor biochimice care lucreaza nevazute sub suprafata existentei noastre.

Cred ca putem intelege, ca si crestini, cum conceptia biblica cu privire la libertate este in directa opozitie cu toate notiunile pagane despre determinism, care restrictioneaza influenta realitatii asupra domeniului natural si nu lasa nici un loc pentru activitatea lui Dumnezeu. Ele vad persoana umana, in raport cu fiintele create, ca fiind fiinta suprema care, chiar si in suprematia ei, este o victima a fortelor oarbe ale naturii ce ii controleaza destinul. Dar intrebarea teologica mai generala cu care ne confruntam in interiorul familiei credintei este: Care e relatia dintre libera noastra vointa si suveranitatea divina?

De fiecare data cand am intrat in discutii despre conceptul biblic al predestinarii (si, trebuie sa o spun, acest lucru se intampla destul de frecvent); ori de cate ori am avut ocazia sa ofer o prezentare a doctrinei alegerii sau a predestinarii, in mod inevitabil prima intrebare pe care o ridica oamenii drept raspuns este: „Cum ramane cu libera vointa?” Pentru ca intelegem, chiar daca nu am studiat cu multe detalii tehnice aceste lucruri, intelegem ca e foarte dificil sa explici relatia dintre un Dumnezeu suveran, un suveran absolut, si o creatura care are o libertate autentica. Intalnim aceasta problema nu numai in cazul specific al doctrinei alegerii sau predestinarii, dar si in modul in care intelegem providenta divina. Pentru ca Scriptura ne invata din nou si din nou ca Dumnezeu nu numai creeaza acest univers, El il si sustine prin puterea Sa. Nu il mentine doar in stare de functionare, il si guverneaza. Il conduce. In exercitarea domniei Sale peste creatie, Dumnezeu se foloseste de propria Sa suveranitate si putere. Scripturile abunda de exemple in care Dumnezeu spune ca El ridica natiuni si tot El le doboara. Aceste lucruri au loc dupa sfatul hotarat al lui Dumnezeu. Ni se spune, de exemplu, ca zilele omului sunt randuite de catre Domnul. De asemenea, ni se mai spune ca exista anumite hotarari date de Dumnezeu si care trebuie sa se implineasca. Ne confruntam astfel cu intregul concept al oranduirii mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care El oranduieste evenimente viitoare inainte ca acestea sa se intample.

Problema evidenta cu care ne confruntam ori de cate ori studiem un astfel de concept al oranduirii mai dinainte este: Daca Dumnezeu decreteaza astazi ce se va intampla maine, mai ramane oare vreo indoiala ca ce a decretat se va intampla cu adevarat? Sau intelegem oranduirea mai dinainte a lui Dumnezeu ca fiind pur si simplu o estimare inteligenta a ce crede El ca se va intampla a doua zi? Cunoaste El cu adevarat mai dinainte ce urmeaza sa spui, inainte ca tu sa rostesti acele cuvinte? Daca da, atunci cunoasterea Lui mai dinainte nu inseamna oare ca vei rosti exact acele cuvinte pe care El stie ca le vei spune? Chiar daca tu crezi ca ai puterea sa spui ceva diferit de ceea ce Dumnezeu stie ca vei spune, o astfel de idee este in cel mai bun caz o iluzie, pentru ca ceea ce Dumnezeu cunoaste se intampla cu siguranta.
Acesta e motivul pentru care teologii se lupta cu distinctiile tehnice dintre necesitatea consecventului si necesitatea consecintelor. In alte cuvinte, daca Dumnezeu stie mai dinainte ca ceva urmeaza sa se intample, e absolut sigur ca acel lucru se va intampla. Nu se poate sa nu se intample. Dar inseamna oare aceasta ca El l-a fortat sa se intample? Oare precunoasterea Lui sugereaza ideea predeterminarii lucrului ce urmeaza sa se intample? Aceasta e partea dificila a studiului providentei divine si a suveranitatii divine.

Uneori intalnim pe unii oameni care vorbesc despre problema suveranitatii divine si spun ca ea implica o contradictie inerenta intre suveranitate si libertatea umana sau libera vointa. Am auzit diverse variante prin care se incearca rezolvarea acestei probleme. Una dintre cele mai populare este cea a liniilor paralele. Am avut un profesor la colegiu care, atunci cand ne-a prezentat pentru prima data aceasta dilema, a rezolvat-o pentru noi spunand ca libertatea umana si suveranitatea divina sunt linii paralele care se intalnesc in eternitate sau la infinit. Cei ce il ascultam am ridicat din sprancene si ne-am gandit ca erau cuvinte foarte adanci si profunde. Imi amintesc ca am iesit din clasa in acea zi gandindu-ma, „Ce nu e in regula cu aceasta imagine?” Daca aceste linii paralele sunt intr-adevar paralele, atunci ele nu se vor intalni in eternitate sau oriunde altundeva. De fapt, daca ele se intalnesc undeva, atunci nu sunt cu adevarat paralele. Acest rationament e doar o metoda prin care se camufleaza dificultatea intrebarii. E un mod pretentios de a spune ca de fapt conceptele sunt contradictorii. Din moment ce Biblia afirma pe de o parte suveranitatea divina iar pe de alta parte libertatea si responsabilitatea umana, desi aceste idei sunt contradictorii si absolut exclusive, suntem fortati, din reverenta, sa acceptam ambii poli ai contradictiei. Trebuie sa va spun deschis ca acesta e modul in care cei mai multi crestini rezolva problema – nu au nici o rezerva in fata ideii ca au acceptat o contradictie care e o dovada a unui neadevar.

Vreau sa va spun ca, daca intelegeti libertatea umana in sensul in care ea este adusa in contradictie absoluta cu suveranitatea divina sau daca intelegeti suveranitatea divina in sensul in care ea de fapt contrazice libertatea umana, atunci va sugerez ca cel putin unul din cele doua concepte, poate amandoua, dar cel putin unul dintre ele este incorect si trebuie corectat sau revizuit.
As vrea sa va spun inca de la inceput ca cele doua concepte ale libertatii umane si suveranitatii divine nu se contrazic in mod inerent. Poate ca exista mult mister referitor la modul in care cele doua interactioneaza si se relationeaza unul la celalalt, dar ele nu sunt inerent contradictorii. Dati-mi voie sa va spun care sunt contradictorii: aceste doua concepte -suveranitatea si autonomia umana. Daca intelegem prin libertate o libertate absoluta sau ceea ce noi numim autonomie, in care o persoana isi este sie insasi lege, in care nu exista o autoritate sau o putere cuprinzatoare care sa o oblige, sa o restrictioneze de la exercitarea unor lucruri pe care ea doreste sa le faca – daca prin libertate intelegeti libertate sau autonomie absoluta, atunci in toata lumea nu vei gasi o metoda prin care sa poti impaca cele doua concepte. Pentru ca, daca Dumnezeu e suveran (asta insemnand ca libertatea Sa e absoluta si se extinde asupra intregii Sale creatii, sau ca El are puterea si capacitatea sa aleaga pe oricine doreste), atunci e clar ca nici o creatura nu poate fi autonoma. Pentru ca a fi autonom inseamna sa iti fii tie insuti lege, si a-ti fi tie insuti lege exclude posibilitatea ca ceva sau cineva sa domneasca in mod suveran peste tine. Aceste doua concepte nu pot coexista. Daca Dumnezeu e suveran, atunci in mod evident noi nu suntem autonomi. De cealalta parte, daca noi suntem autonomi, atunci acesta e sfarsitul oricarei idei a unui Dumnezeu suveran. Acestea doua nu pot coexista in acelasi univers.

Putem concepe ideea de autonomie umana si putem concepe ideea de suveranitate divina. Ce nu putem concepe este coexistenta lor. E ca in vechea poveste despre forta irezistibila si obiectul de neclintit. Intelegem ca ideea unei forte irezistibile e un concept imaginabil. Ne putem imagina ideea unui lucru ce are o forta atat de mare incat nimic nu ii poate rezista. Pe de alta parte, ne putem gandi la un obiect atat de puternic incat nimic nu-l poate misca din loc, obiect pe care il numim inamovibil, de neclintit. Desi cele doua concepte luate separat sunt idei posibile, ceea ce e imposibila e coexistenta lor. Am invatat acest lucru, daca nu din textul filozofiei, macar dintr-un cantec popular de pe la mijlocul secolului – „Atunci cand o forta irezistibila ca tine intalneste un obiect de neclintit ca mine, cumva, intr-un fel, undeva ceva trebuie sa cedeze.” Ceva trebuie sa cedeze, pentru ca daca va imaginati intalnirea dintre obiectul irezistibil si cel de neclintit – daca forta irezistibila loveste obiectul inamovibil si acesta nu se misca, ce ne spune acest lucru? Ne spune ca forta irezistibila nu a fost irezistibila. Ceva i-a putut rezista. Pe de alta parte, daca forta irezistibila loveste obiectul inamovibil si acesta se misca, trebuie sa-i schimbam titlul. De acum este cunoscut ca un obiect amovibil, nu ca un obiect inamovibil. Nu le putem avea pe amandoua coexistand in acelasi univers.

Dar unul din lucrurile pe care le vedem in pozitia scripturala referitoare la aceasta problema este ca Biblia nu invata nicaieri, nici macar nu sugereaza ideea ca, indiferent care ar fi libertatea noastra, aceasta este ridicata la nivelul de autonomie. De fapt, invatatii biblici spun de secole ca pacatul principal al lui Adam si Eva in gradina a fost cautarea propriei autonomii. Iar ispita cu care a venit sarpele in gradina a fost ca fapturile create ar putea fi dumnezei. Ceea ce urmareau ei era mai multa libertate decat cea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Dumnezeu si-a inzestrat fapturile cu libertate – o libertate reala, o libertate cuprinzatoare. „Din toti pomii din gradina…”, a spus El, „…puteti manca dupa placere.” Dar acea libertate nu era absoluta. Dumnezeu, in suveranitatea Sa, a stabilit o restrictie pentru acea libertate si a spus: „Din acest pom nu aveti voie sa mancati. Nici macar sa nu va atingeti de el. Pentru ca in ziua cand veti manca din el, veti muri negresit.” Pacatul a fost rezultatul incercarii omului de a largi sfera libertatii cu care a fost inzestrat de catre Creatorul sau.
Am auzit adesea spunandu-se (mult prea des, si in ce ma priveste chiar si o data e prea des), am auzit de multe, multe ori spunandu-se in comunitatea crestina ca exista o limita a suveranitatii lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu e suveran pana la un punct. Ceea ce limiteaza suveranitatea lui Dumnezeu este libertatea umana. Suveranitatea lui Dumnezeu e limitata de libertatea umana. Ce e gresit in aceasta imagine? Daca suveranitatea lui Dumnezeu e limitata de libertatea ta, atunci cine e suveran? Daca libertatea ta are capacitatea sau puterea sa opreasca in loc suveranitatea lui Dumnezeu, atunci mai degraba tu esti suveran, nu Dumnezeu. Nu, nu, nu. Exact contrariul ne este comunicat cu claritate in Sfanta Scriptura. Si anume, ca libertatea umana este reala. Dar intotdeauna ea e limitata de libertatea mai mare a lui Dumnezeu. Dumnezeu e liber, si tu esti liber, dar El e mai liber decat tine. Ori de cate ori libera ta vointa vrea sa faca ceva ce libera vointa a lui Dumnezeu nu vrea ca tu sa faci, exista un conflict iar tu vei fi cel ce pierde. Dar vei spune: „Atunci ce se intampla cand pacatuiesc? El imi permite sa pacatuiesc.” El permite acest lucru. Nu il aproba. Dar chiar si asa – nu ai putea pacatui daca Dumnezeu, in suveranitatea Lui, nu ar alege sa te lase sa pacatuiesti. Asta nu inseamna ca El te forteaza sa pacatuiesti. Nu inseamna ca El binecuvanteaza pacatosenia ta. Dar El poate sta acolo zicand: „Chiar daca am puterea sa te opresc din drum, sa te vaporizez cu cuvantul Meu si sa te impiedic sa faci vreun lucru ce ti l-ai planificat (stiu ce ti-ai propus sa faci si as putea sa te opresc chiar acum), am sa las lucrurile sa se intample. Pentru ca am motivele Mele.”

Vorbim aici despre intregul concept care spune ca Dumnezeu guverneaza intr-un mod providential. Am vazut asta in seria de studii despre providenta lui Dumnezeu, atunci cand vorbim despre conceptul concurentei, care spune ca Dumnezeu isi exercita libertatea Sa suprema in, cu si prin alegerile reale ale creaturilor Sale. Cel mai clar text care ilustreaza acest lucru se gaseste la sfarsitul cartii Geneza, atunci cand Iosif cand se intalneste cu fratii sai iar Iosif stie cine sunt ei si ei afla cine este Iosif. Fratii lui sunt ingroziti la gandul ca Iosif se va razbuna, si avea toate motivele sa se razbune pe ei pentru tradarea lor. In timp ce ei tremura inaintea puterii si suveranitatii sale pamantesti, amintiti-va ce le spune Iosif fratilor sai. El a spus: „Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau; dar Dumnezeu a schimbat raul in bine.” Altfel spus, voia buna a lui Dumnezeu se va indeplini, in si prin intentiile rele ale fratilor lui Iosif. Oare pot merge ei inaintea scaunului de judecata si sa spuna: „Doamne, noi am facut doar voia Ta. Evident, Tu ai avut cele mai bune intentii. Asta a fost si intentia noastra tot timpul.” Nu, nu, nu. Voi ati actionat pe baza cunostintelor pe care le aveati, pe baza dorintelor pe care le aveati, pe baza alegerilor pe care le-ati facut si care au fost alegeri reale si concrete. Dumnezeu nu i-a fortat sa faca ce au facut, dar El S-a folosit de deciziile lor ca sa-si implineasca propriile Sale scopuri.
In acelasi fel, avem cazul lui Iuda, al carui act de tradare si lipsa de loialitate a dus la rastignirea lui Hristos. Iuda a vrut sa faca rau. Totusi, fara decizia sa rea, cel mai mare eveniment al rascumpararii noastre nu ar fi avut loc. Acesta este misterul providentei si a modului in care Dumnezeu Isi implineste voia prin alegerile reale ale creaturilor Sale. In teologie, asa cum am spus, ne lovim de textul „Voi ati vrut sa faceti rau; Dumnezeu a vrut sa faca bine.”

Atunci cand analizam ce se intampla in alegerile noastre morale in ceea ce numim volitiune, sau act de vointa, unul din lucrurile care stim ca au legatura cu responsabilitatea morala este „intentionalitatea”. Vorbim despre accidente care au loc, cand lovim cu masina noastra pe cea din fata si ne ducem imediat la acea persoana, ne cerem iertare si spunem: „Imi pare rau, n-am vrut sa fac asta. Nu te-am lovit dinadins. A fost un accident. Nu a fost ceva intentionat.” Daca ar fi fost un lucru intentionat, am fi vinovati nu doar pentru stricaciunile produse masinii din fata, dar am putea fi arestati pentru ca am atentat la viata persoanei din fata atunci cand am lovit-o intentionat cu masina. Intelegem deci importanta morala a intentionalitatii. Ceea ce ne spune Scriptura referitor la actiunile umane si la deciziile umane este ca ele sunt facute intr-adevar cu o intentionalitate reala.
Totusi, chiar si intentiile noastre sunt supuse puterii si autoritatii supreme a lui Dumnezeu. Pentru ca Scripturile ne spun in Fapte 17:28 ca „in El avem viata, miscarea si fiinta”. Pot avea o intentie rea, pot lua o decizie gresita si pot face o fapta plina de rautate, dar chiar si in acest caz eu functionez ca un agent cauzal real, ceva ce produce un efect.

In teologie spunem ca noi, ca agenti cauzali reali, suntem in cel mai bun caz agenti cauzali secundari, pentru ca eu nu am nici un fel de putere, in afara de cea pe care mi-o da Cel in care am viata, miscarea si fiinta. De aceea, chiar si peste pacatul meu Dumnezeu ramane suveran. Dar aceasta suveranitate nu lucreaza astfel incat sa ma forteze sa fac ceea ce fac sau sa-mi ofere o scuza pentru lucrurile pe care le-am facut.